Cînd lumea își iese din țîțîni, teatrul păstrează speranța

● Entre chien et loup, după filmul Dogville de Lars von Trier, adaptare, regie și realizare filmică: Christiane Jatahy. Colaborator artistic, scenografie și lumini: Thomas Walgrave. Muzică: Vitor Araujo. Teatrul Odéon, Paris.

Nu credeam, în verile din urmă, la adăpost și în căldura provansală a Avignon-ului, cînd scriam despre spectacolele braziliencei Christane Jatahy și dramele refugiaților, cu imaginile lor dure și răscolitoare, că îi voi regăsi la porțile Europei, astăzi în flăcări. Și de data asta nu mai e vorba despre personaje de teatru mitice sau venite din dictaturi sud-americane, ci despre oameni adevărați, mulți poate prieteni și, fără îndoială, frați de acum înainte. Hannibal ante portas... În atmosfera de neagră buimăceală a acestor ultime zile ne mai întrebăm la ce bun teatrul, la ce bun atîtea vorbe frumoase. Dar, mai mult ca niciodată, ne amintim o frază atribuită lui Winston Churchill în inima celui de al doilea război mondial, poate apocrifă, dar extrem de puternică și necesară astăzi: dacă arta și cultura nu mai au nici o valoare, la ce bun să ne mai batem?

Prezentă astăzi pe scena pariziană de la Odéon cu ultima ei premieră, foarte nimerit numită Entre chien et loup / Între cîine și lup, nu e prima dată cînd Christiane Jatahy ne vorbește despre exil și drama refugiaților. Prezentul ieșit din zăgazuri, sau Le Présent qui déborde, era titlul unui spectacol pe care l-a semnat la Avignon în vara lui 2019. Mai precis, Notre Odyssée II,  reluat în turneu în toată Europa occidentală. Cu această adaptare după Homer, regizoarea vorbea însă din plin despre lumea de azi, implicată în aventurile umane ale ultimului secol. Personajul central este bineînțeles Ulise, sau figura eternului rătăcitor, refugiat pe mările lumii, multiplicat în istoria colectivă a mai multor destine. Primul volet se intitula Ithaca, creat la Atelierele Berthier, Théâtre de l’Odéon din Paris, în 2018. De fapt, problemele dintre Ulise și Penelopa ne interesează mai puțin astăzi, partea a doua a spectacolului capătă dintr-odată sens. Scena era brusc inundată de apă, sugerînd periplul eroului între insulele Mediteranei. Și aici regizoarea a introdus texte inedite, cuvinte ale unor refugiați care au traversat marea spre Europa și imagini filmate cu valurile Mediteranei, mormîntul atîtor migranți. Partea a doua, Prezentul care se revarsă – de fapt, Odiseea noastră – a fost creată în anul următor la São Paolo, în Brazilia, în 2019, și a venit la Avignon în aceeași vară. Un scenariu original, unde ficțiunea se amestecă în permanență cu realitatea actorilor recrutați în țările din periplul mediteranean. A filmat de fiecare dată doi actori, doi pentru Ulise și o actriță pentru Penelopa, fără nici o diferență de gen, Penelopa nu mai e cea care așteaptă, ea traversează la rîndul ei mările și continentele. În deschidere, scena e goală, cu un ecran uriaș pe care sînt proiectate imagini pe măsură ce publicul intră în sală. Regizoarea, care e la comandă la un pupitru, vine și explică proiectul, o călătorie  pe urmele celei a lui Ulise în compania altor Ulise din zilele noastre. Este vorba de exilați sau de migranți refugiați dintr-un lagăr din Palestina, sirieni „staționați” în Liban, migranți iranieni sau irakieni în Grecia. Toți trăiesc un „provizorat care durează”, un entre-deux între amintirea dureroasă din țara de baștină și dorința de a construi o nouă apartenență. Întocmai ca Ulise, explică regizoarea, „ei nu pot nici să se întoarcă în trecut, nici să construiască un viitor. Nu au alt orizont decît cel al exilului”. Regizoarea realizează în direct montajul: deodată muzica țîșnește în mijlocul sălii, actorii și cîntăreții se amestecă printre spectatori, o întreagă lume coboară către sală, culori și sunete, și totul capătă aerul unei serbări sau chermeze populare. Și pentru că se vorbește mult despre exil și călătoria lui Ulise, e imposibil să nu citez aici versurile poetului grec Cavafis, care continuă să mă obsedeze (purtăm cu toții în noi o Ithacă a noastră, proprie): „Cînd vei lua drumul către Ithaca, dorește-ți ca drumul să fie lung și plin de aventuri, plin de învățăminte”. Scrise la începutul secolului trecut, sînt o imagine a drumului în viață, presărat de Ciclopi sau de sirene. Și mai departe: „Ithaca ți-a oferit această frumoasă călătorie. Fără ea nu ai fi plecat la drum. E tot ce a putut să-ți ofere. Și chiar dacă e săracă, Ithaca nu te-a înșelat... ai înțeles desigur ce înseamnă Ithaca”.

Între timp, pandemia ne-a îndepărtat de teatre, iar viața și alte exiluri au pus din ce în ce mai multă lume pe drumuri. Ne-am regăsit totuși vara aceasta cu ultimul spectacol al Christianei Jatahy la Avignon și astăzi la Paris, pe scena de la Odéon, cu Entre chien et loup / Între cîine și lup, după filmul lui Lars von Trier, Dogville. Între timp, în Brazilia, Bolsonaro a cîștigat alegerile, primejdia nu mai e înaintea porților, ea a intrat deja în cetate și amenință ideea de libertate. E un lucru asupra căruia a încercat să avertizeze Christiane Jatahy adaptînd Dogville. Ceva s-a schimbat însă, fundamental, în percepția noastră. Nu mai este un spectacol exotic, venit din Brazilia, sau un exercițiu artistic, cu analize detaliate despre raportul față de filmul lui Lars von Trier, autorul celebrului manifest Dogma 95, sau despre cum vorbim, undeva de departe, despre exil și dramele sale. Titlul este Entre chien et loup sau, mai viguros, pe românește, nici cal, nici măgar – de fapt, în franceză, expresia vorbește despre momentul zilei cînd ziua devine noapte și nu se mai deosebesc bine contururile, undeva între protecție și primejdie. Spectacolul Christianei Jatahy se situează și el între film și teatru, dar, spre deosebire de parabola danezului, el propune un dezondămînt liber sau deschis, în discuție cu spectatorii. Filmul din 2003 era o fabulă morală despre dar, acceptare și violență într-o societate în criză. Aici, America anilor ʼ30, cu gangsterii și șomerii ei famelici. Într-o formulă cinematografică experimentală, se juca într-un decor desenat cu creta pe podea, vedeta principală era superba Nicole Kidman. Filmul lui Trier se juca de-a teatrul, Jatahy inversează raportul, aici teatrul va da naștere filmului. Pe scenă, un grup de actori încearcă să urmărească firul scenariului, să refacă filmul. Actorii sînt filmați sau se filmează între ei, discută despre importanța faptului de a ajuta un fugar sau un emigrant. Din sală intervine o tînără, fugită din regimul prefascist al lui Bolsonaro și le cere ajutorul. Garça/Grace este imaginea emigrantului fără apărare, pe care îl vom putea salva sau nu. Personajele încep să reia schema filmului, dar se opresc brusc, vor să schimbe finalul. Miza este de a preda sau nu refugiata persecutorilor sau a ceda în fața unui regim prefascist, ceea ce ei refuză.

Cum să rescrii Dogville, cum să eviți determinismul filmului, cruzimea finală? Jatahy găsește o concluzie morală a filmului: în final, cînd grupul a încercat să respecte scenariul filmului, care este un exemplu prost, presupune că poate publicul ar putea găsi un alt deznodămînt. Și astfel, spectacolul oferă un epilog neașteptat: actrița Julia Bernat, Garça/Grace, actriță fetiș a regizoarei, se adresează direct sălii și amintește că nu mai e timp să ne fie frică de fascism, e momentul să-l înfruntăm. Și pune direct întrebarea publicului: cum să trăim împreună? Ce loc rezervăm migranților, refugiaților politici? Legătura cu Prezentul care se revarsă e evidentă, parabola exilului și a străinului devine aici de o actualitate politică acută. Spectacolul se încheie cu o discuție cu sala, teatrul a devenit un spațiu sau o agora publică. Filmul lui von Trier viza o comunitate, cea a unui sat din anii ’30, spectacolul actual vizează o țară, care ar putea fi a noastră, sau pur și simplu Europa.

E clar, după doi ani de pandemie și cu focul la porțile casei, dramele altora ar putea fi dintr-odată ale noastre... La ora cînd ucrainenii ne oferă în fiecare zi probe de curaj și demnitate.

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.