Centenarul la firul ierbii
● Nu chiar 1918 de Csaba Székely, regia: Cristian Ban, scenografia: Andreea Simona Negrilă, muzica: Konya Ütö Bence, regizor tehnic: Lidia Baciu, lumini: Bárbuly Zoltán, sunet: Magyar Csaba. Cu: Sebastian Marina, Ioana Costea, Costi Apostol, Elena Popa, Fatma Mohamed, Claudia Ardelean, Anca Pitaru, Ion Fiscuteanu Jr., Daniel Rizea, Sergiu Aliuș, Mona Codreanu, Mirela Bucur, Camelia Paraschiv. Teatrul „Andrei Mureșanu“, Sfîntu Gheorghe.
Aniversarea celor 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial a generat, în 2018, o serie de producţii teatrale. Dintre acestea – nu foarte multe, căci sărbătoarea a demarat pe la mijlocul anului trecut –, puţine au investigat critic subiectul şi au propus perspective viabile asupra lui. Cîteva spectacole minimaliste şi unul singur de amploare (despre care voi scrie săptămîna viitoare), care merită să fie luate în discuţie, reprezintă o recoltă subţire, măcar în raport cu fondurile alocate (multe dintre producţii nu sînt nici măcar proaste, ci inconsistente, destinate unei dispariţii rapide).
Printre spectacolele de reţinut aş trece premiera Teatrului „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe, care avut loc chiar de Ziua Naţională, la o sută de ani de la Marea Unire. După cum îi spune şi titlul, Nu chiar 1918 este un spectacol despre Unire, dar nu numai, sau mai bine zis, foloseşte evenimentul de acum 100 de ani pentru a spune cîte ceva despre lumea de azi. Spectacolul propune o paralelă între idealurile Unirii şi discursurile asupra acestora, pe de o parte, şi realitatea actuală, pe de altă parte, între ce s-a propus/dorit atunci şi unde s-a ajuns azi, incluzînd, tangenţial, şi o perspectivă a maghiarilor asupra Unirii. Textul lui Csaba Székely este o comedie clasică (unitate de timp, loc şi acţiune) în registru minor, bazată pe comic de limbaj şi de situaţie, şi care ilustrează, prin punerea sub lupă a unui detaliu (un sat trasilvănean) din tabloul României contemporane, uriaşul decalaj dintre proiecţia eroică asupra viitorului pe care au avut-o artizanii Unirii la 1918 şi derizoriul realităţii sociale o sută de ani mai tîrziu. Într-un sat româno-maghiar din Ardeal, primarul (Sebastian Marina creează un baron rural) obţine fonduri de la Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale (ironică denumire în raport cu structura etnică a satului) pentru producerea unui spectacol de Centenar. Actorii sînt sătenii, scenografia e rudimentară, scenariul este o însăilare din discursurile rostite în Adunarea de la Alba Iulia, pe un fundal alegoric (cu Ardealul, Moldova şi Ţara Românească întrupate), iar scopul spectacolului este să îi ofere edilului ocazia de a fugi cu banii de producţie. Între glorificarea sforăitoare şi stîngace a Unirii şi delapidarea fondurilor publice, îşi fac loc nişte intrigi amoroase care potenţează încurcăturile.
Regizorul Cristian Ban accentuează paralelismul trecut-prezent prin schematizarea performativă a actanţilor şi acţiunii (teatrul epic susţine reflectarea asupra subiectului, nu ilustrarea acestuia), cu personaje-simbol care evoluează într-un format spectacular demonstrativ: soţia – Ioana Costea, amanta – Elena Popa, sătenii, ungurul – interpretat asumat comic de un nevorbitor de limbă maghiară, Costi Apostol (detaliu care susţine abordarea critică a personajelor). Glisînd între efectul brechtian de distanţare şi gaguri, producţia este construită în ramă: serbarea primarului este integrată în spectacolul propriu-zis, care este comentat, la rîndul său, de două prezentatoare (Fatma Mohamed şi Claudia Ardelean – textul lor este format din didascalii). Creat ca o matrioşkă, spectacol în spectacol, Nu chiar 1918 determină o reflectare asupra stagnării (nivel de trai, civilizaţie, mentalitate) pe care o traversăm de 100 de ani şi a inadecvării festivismului de paradă, artificial, pe un fond social marcat de precaritate şi xenofobie. Dar demersul devine cumva prea schematic şi demonstrativ, la asta contribuind amputarea textului prin eliminarea unor fragmente care nuanţau şi îmbogăţeau panorama socială. Este vorba despre identitatea sătenilor, reduşi, în spectacol, la un personaj colectiv, dar care, în scriitură, aveau biografii ce arătau, pe de o parte, că relaţia fiecăruia cu primarul este construită pe interese comune (mai ales financiare) şi, pe de altă parte, că problematica socială este diversă (dincolo de sărăcia omniprezentă, se observă conservarea unor mentalităţi şovine, rasiste, misogine). Aplatizarea personajelor prin anularea identităţilor personale în favoarea celei de grup diminuează profunzimea spectacolului şi lasă unele elemente în aer (exemplu: nu se justifică de ce personajul alegoric Ţara Românească este jucat de două „actriţe“, motivaţia existînd în text).
Fără a fi ultragiant în vreun fel, spectacolul a fost ţinta unor atacuri, inclusiv în seara premierei, cînd a fost pichetat pe motiv de atentat la demnitatea naţională. Scandalul a luat amploare, ajungînd în media naţionale, deşi nici în momentul protestului, nici după aceea, detractorii nu l-au văzut. Problema ridicată de aceştia este etnia dramaturgului, element „impardonabil“ şi într-un scandal anterior, generat de spectacolul Mihai Viteazul al Companiei Teatru 3G din Tîrgu Mureş. Concret, un dramaturg maghiar nu ar avea dreptul să scrie despre istoria românilor, susţin acuzatorii (aceiaşi), „uitînd“ că istoria este comună mai multor etnii şi că, înainte de a contesta, ar fi util de cunoscut obiectul contestat. Acuzat acum, în România, că este antiromân, Csaba Székely era acuzat anul trecut, în Ungaria, că este antimaghiar, după ce criticase regimul lui Viktor Orbán. Cum s-ar zice, nici aşa, nici altminteri. Desigur, contestarea spectacolelor din România ale lui Székely, de tipul protestelor (cu steaguri, imn şi costume naţionale) împotriva filmelor cu tematică -LGBT de la Muzeul Ţăranului Român, este comic anacronică („ne fură ungurii Ardealul“), dar are o neliniştitoare conexiune cu noul discurs public („Uniunea Europeană ne fură suveranitatea naţională“). Acest naţionalism, ridicol deocamdată, poate deveni periculos (cei cinci români atacaţi săptămîna trecută la Belfast sînt victimele exact acestui tip de naţionalism). Poate ar fi util să ne amintim o frază din discursul de la Alba Iulia al lui Iuliu Maniu, citată şi în spectacol: „Noi nu voim să devenim din oprimați, oprimatori, din asupriți, asupritori“.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Radu Matei