Ce fac alții cu dramaturgia lor

17 martie 2011   ARTE PERFORMATIVE

În fiecare an, la Debrecen – oraş din estul Ungariei, la distanţă de vreo oră cu maşina de Oradea –, are loc un festival intitulat DESZKA („scîndură“, aluzie la scîndura scenei), care adună, pe parcursul unei săptămîni, spectacole cu texte maghiare contemporane jucate de teatrele maghiare din Ungaria şi din afara ei. Un fel de corespondent al Festivalului Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, cu diferenţa că vecinii noştri sînt ceva mai coerenţi cu propria lor idee, încercînd să circumscrie mai ferm aria de selecţie şi să evite licenţele de tip Eugen Ionescu/Eugène Ionesco-autor-neaoş-contemporan (care la ocazie poate deveni la fel de bine autor-clasic-francez). Altfel spus, la DESZKA – festival nu doar de dramaturgie, ci şi de dramaturgi, unde vedeta absolută este autorul dramatic şi textul său – abaterile maxime de la litera conceptului întemeietor se limitează la primirea „în cetate“ a dramatizărilor, idee, de altminteri, aprig controversată. În felul acesta, sintagme frumoase şi pompoase precum „încurajarea dramaturgiei originale“ capătă substanţă şi realitate; mai mult chiar, eficacitate, pentru că oaspeţii din străinătate poftiţi la festival au la dispoziţie un meniu de literatură scenică bogat, variat şi, în caz de trebuinţă, uşor de „împachetat“ şi de luat acasă. Ca dovadă, piesele autorilor maghiari contemporani pot fi întîlnite în mult mai multe teatre europene decît piesele omologilor lor români – şi observaţia aproape că e valabilă inclusiv pentru teatrele româneşti... 

Gazda festivalului DESZKA este Teatrul „Csokonai“ din Debrecen, instituţie adunînd sub emblema sa atît artişti dramatici cît şi artişti lirici, pentru că aici funcţionează nu doar o secţie de „proză“, ci şi una de operă (al cărei recent invitat a fost Silviu Purcărete). Impozantul edificiu din centrul oraşului, care adăposteşte o sală de peste şase sute de locuri şi un mic – chiar foarte mic! – studio, a devenit nepractic pentru desfăşurările spectacolului modern, aşa încît, în curînd, construcţia noului teatru îi va prelua parţial funcţiunile; aici se va muta secţia dramatică.  Pînă atunci, necesităţile logistice ale festivalului sînt acoperite cu ajutorul altor săli de spectacol din oraş; de asemenea, scena mare a teatrului primeşte şi ea, uneori, publicul montărilor concepute pentru spaţii vizînd un raport mai nuanţat între actori şi spectatori. O asemenea montare a fost şi cea care a deschis, la actuala ediţie, DESZKA: Oameni fabuloşi cu aripi, produsă de Teatrul „Csokonai“ şi regizată de directorul acestuia, Attila Vidnyánszky. Artist cu temeinic antrenament în şcoala rusească de teatru, Vidnyánszky e un regizor de tip senzorial/senzual, din „familia“ lui Andriy Zholdak şi, pînă la un punct, a lui Purcărete (ca să dau referinţe cunoscute nouă), oameni cu care, de altfel, seamănă şi fizic, fiind un soi de colos simpatic, cu apetit zdravăn şi şase copii acasă; pentru el, teatrul pare a fi în primul rînd o aventură existenţială trăită cu frenezie. Ai săi oameni fabuloşi... sînt cosmonauţii sovietici de la începuturile zborurilor spaţiale, în frunte cu faimosul Iuri Gagarin. Scenariul semnat de Oleg Jukovski, Miklós Szénási şi Ödön Lénárd, amestecînd personaje, fapte şi date reale cu închipuiri fantastice, referiri ştiinţifice cu aluzii istorico-mitologice şi timpul prezent cu trecutul continuu al fabulei, nu e foarte uşor de urmărit (mai ales pentru un nepricepător de limbă), dar permite fanteziei regizorale să se dezlănţuie aproape fără limite; spaţiul de joc (incluzînd o turnantă centrală, pe care sînt amplasate gradenele spectatorilor) se extinde pe toate coordonatele, cuprinde parterul sălii, ia cu asalt plafonul, desfiinţează culisele (scenografia: Oleksandr Bilozub) şi copleşeşte privitorul cu imagini, sunete, senzaţii şi, din cînd în cînd, emoţie. Neîndoielnic, un „spectacol total“. 

La polul opus, invitatul cel mai marcant al festivalului, celebrul teatru budapestan „Katona“, propune prin Ţiganii (Cigányok) o mizanscenă epurată, extrem de sofisticată vizual (marile suprafeţe de un alb mat ale decorului sînt contrapunctate de costumele strălucitor policrome – scenografia: Balázs Cziegler şi Anni Füzér), în care tema textului (ce combină o piesă din anii 1930, semnată Jenö J. Tersánszky, cu o „completare“, la rîndul ei contrapunctică, realizată de Krisztián Grecsó), temă inspirată de violenţele interrasiale extreme petrecute nu demult în Ungaria, este pusă şi mai pregnant în evidenţă. Regizorul spectacolului (şi noul director al teatrului), Gábor Máté, şi-a condus admirabilii colegi din trupă spre un joc dens şi totodată graţios, de o desăvîrşită calitate a mişcării, articulării, desenului relaţiilor dintre personaje ş.a.m.d. Excepţional. 

Triada spectacolelor de prim rang de la DESZKA 2011 a mai cuprins o producţie a trupei Béla Pintér, Jeg (Szutyok), semnată dramaturgic şi regizoral chiar de conducătorul ansamblului, care şi joacă vreo trei mici roluri; promotor al unui teatru foarte simplu şi totodată violent-expresiv, provocator, cu o dimensiune socială asumată, Pintér şi-a alcătuit un ansamblu perfect antrenat vocal şi gimnastic, care se manifestă nu doar ca o trupă, ci şi ca un (singur) trup. Am mai văzut la DESZKA un spectacol decent cu Portugalia de Zoltán Egressy (text montat şi la noi de V.I. Frunză) cu teatrul din Kaposvár, un spectacol vioi, dar cam vulgar cu Distracţii în grădină de Péter Horváth (teatrul din Eger) şi un spectacol curăţel, dar atît, cu o bună piesă a lui György Spiró – „patronul“ ediţiei din acest an –, Pulbere (Prah), adus de Teatrul „Csiky Gergely“ din Timişoara. În concluzie, am văzut ceea ce am fost invitată să văd: dramaturgie maghiară contemporană. 

Alice Georgescu este critic de teatru.

Mai multe