Ce am moștenit de la mama

# Cassandra de Norah Sadava & Amy Nostbakken, traducere: Denisa Nicolae. Cu: Denisa Nicolae & Mihaela Velicu. Regie: Leta Popescu. Scenografie: Tudor Prodan. Muzică: Mihai Dobre. Mișcare scenică: Ștefan Lupu. Pregătire muzicală: Oana Pușcatu. Sunet: Daniel Octavian Nae. Lumini: Marius Nițu. Teatrul Apollo 111 și Vanner Collective. Un proiect finanțat de AFCN.

După anul pandemic, cu teatre închise, dar acces la spectacole online din întreaga lume, ar fi de așteptat schimbări în teatrul autohton. Poate mai interesează și alte teme decît cele bătătorite pînă acum, poate ne raportăm altfel la actualitate, poate se gîndesc altfel textul și dramaturgia de scenă, poate limbajul performativ și esteticile se înnoiesc, poate sînt imaginate alte relații între elementele de spectacol. Asta pare să arate Cassandra, premiera cu care Teatrul Apollo 111 se va redeschide pe 29 și 30 iunie, o coproducție cu asociația Vanner Collective (care a inițiat proiectul), în regia Letei Popescu. Text scris de două canadience, Norah Sadava și Amy Nostbakken, care au jucat și spectacolul, ba chiar au făcut și un film, Cassandra (titlul original este Mouthpiece) este un text despre moștenirea mamelor: ce model de feminitate preiau fiicele, ce tipare de femei există astăzi în societate și cum ne raportăm la ele.

Cassandra este o scriitoare a cărei mamă a murit, probabil brusc sau cel puțin fiica nu pare să se fi așteptat la asta. Printre acțiunile de organizare a funeraliilor, care includ cumpărarea sicriului, fiica trebuie să pregătească un elogiu pe care să-l rostească la înmormîntare. Doar că și-a pierdut vocea. Însă toate micile inadecvări la moment, începînd cu pierderea glasului, o aparentă procrastinare și ignorarea luării unor decizii stringente, par să fie semnale pentru ceva mai mult decît lipsa simțului organizatoric.  De exemplu, personajul este redat din start în dublă ipostază, Femeia stîngă și Femeia dreaptă, configurate nu neapărat ca fața și reversul aceluiași eu, ci mai degrabă ca un eu dublu, în care peronalitățile nu sînt individualizate, ci simfonice, funcționînd de multe ori sincron, cu mici deraieri una față de cealaltă. Că acest eu dovedește un disconfort în propria identitate reiese din faptul că personalitățile nu converg, dar nici nu sînt disjuncte și nici nu se așază în final în vreo împăcare cu sine, cu lumea, cu mama sau cu oricine sînt în dezacord. Este o personalitate multiplă care nu se coagulează sub greutatea unui șoc. Căci moartea mamei pare să fi produs un șoc emoțional care a dezintegrat personalitatea fiicei, așa că aceasta încearcă să își dea seama cine este ea, ce fel de femeie și ce fel de femeie a fost mama e. De aici, inventarierea unor posibile tipologii – femeia-copil, femeia feminină – gospodină, sexy, mereu elegantă și atrăgătoare –, femeia puternică și impunătoare și femeia vulnerabilă, invizibilă, exploatată.

Sînt două lucruri de remarcat aici: unul este că dezordinea interioară a fiicei este generată de doliu, altul vizează predominanța corpului în transmiterea fluxului narativ. Una dintre primele reacții la moartea cuiva apropiat este cea de paralizie, nu neapărat fizică, cît mai ales emoțională și psihologică. Cum se află la începutul doliului, fiica se confruntă întîi cu incapacitatea de a jeli, cu haos emoțional și mental, o stare de inactivare fizică dublată de episoade frenetice. Așa că zace în baie – spațiul construit de Tudor Prodan este casnic, valorizat ca baie sau bucătărie după nevoie și populat cu elemente culinare, ouă, făină, carne. Dar textul nu intenționează să construiască un profil psihologic, ci să investigheze feminitatea/feminismul/statutul și profilul femeii astăzi. Și o face prin această dedublare a eului narativ, aici personaj dramatic, și printr-un discurs auto-investigativ. De asemenea, intervine accentuarea corporalității căci corpul obține un spațiu mai amplu de desfășurare decît cuvîntul.

Regizoarea Leta Popescu și-a manifestat în timp interesul pentru un tip de discurs teatral în care corpul să fie dacă nu predominat, atunci măcar egal al cuvîntului. Parallel, Open, seria (IN)-urilor – (IN)CORECT (pentru care este nominalizată la Premiul UNITER pentru cea mai bună regie), (IN)CREDIBIL, (IN)VIZIBIL – și alte spectacole ale sale sînt dovezi ale unui interes pentru lucrul cu corpul actorului și de mixare a teatrului de text cu elemente de performance și instalație performativă.  Pentru Cassandra a lucrat cu coregraful Ștefan Lupu, care a construit acțiuni coregrafice pornind de la un impuls (replică sau indicație scenică) și a dezvoltat o dramaturgie coregrafică pe care a dus-o uneori în extrem, cu efect comic: bătutul ouălor ca formă a flirtului sau coregrafia (vocii) sirenelor ca expresie a feminității. Și imaginea unui corp multiplu este bine susținută de mișcare – în cada în care zac mare parte din timpul narativ (care nu e și timpul acțiunii scenice, spectacolul nu este static, dimpotrivă), trunchiurile de corp și capetele nu se văd, dar membrele multiple dau o idee despre zbaterile interioare. Și sunetul, în special ce fac actrițele cu vocea, funcționează într-o logică a conceptelor expuse – perspectivele asupra feminității prin prisma vocii, sincronizarea vocilor la text, ușoarele desincronizări intenționate care lasă să se vadă un eu dezarticulat. Intervine aici și buna conexiune dintre cele două actrițe, Denisa Nicolae și Mihaela Velicu. Ambele lucrează bine cu propriile corpuri, știind să dozeze efectul, să nu radicalizeze mișcarea ca să devină gimnastică, să integreze coregrafia în ludic – fețele impasibile cînd bat ouăle, în timp ce trupurile se contorsionează într-un discurs corporal sexy, generează un comic irezistibil, susținut de durata de maraton a scenei.

Se percepe în spectacol un sentiment al siguranței, probabil generat de faptul că a fost timp suficient pentru repetiții și spectacolul s-a așezat în propriul său format. Cassandra este unul dintre spectacolele revigorante din acest început de post-pandemie.

Oana Stoica este critic de teatru.