Caramitru, la tinerețe
Festivalul Național de Teatru a consacrat o întreagă secțiune In memoriam lui Ion Caramitru. Decizie legitimă și binevenită. Ceas de veghe pentru a-l însoți pe cel dispărut. N-am îndrăznit să văd toate emisiunile, căci erau prea recente, prea directe… îmi ajungeau propriile-mi amintiri căci, dacă devenise invizibil, nu era nicidecum absent. Pînă într-o seară…
O duminică seara. Reveneam de la un spectacol al lui Ariane Mnouchkine pregătit doi ani de zile și îndelung așteptat. La intrarea teatrului am întîlnit-o și ne-am fotografiat cu secreta plăcere a regăsirii, dar, în ce mă privește, și cu rezerva pe care mi-o inspira acest gest de umilință care-mi evoca o veche predică ortodoxă despre „păcatul umilinței” – acela al umilinței retorice, simulate, chiar demagogice. Ariane rupe biletele spectatorilor și le procură plăcerea de a o vedea, de a-i surîde, de a o atinge „mistic“. A urmat apoi Insula de aur, unde ea reînvie vechile sale mărturii de iubire pentru teatrul oriental pe fond de scenariu maniheist între afaceriști cupizi și femei generoase pregătind un festival pe teritoriul insular amenințat. Ea recurge la toată recuzita „frumosului“ în teatru, desfășurări de pînze agitate evocînd mări tumultuoase, gigantice fundaluri multicolore, improvizații comice, dar, pînă la urmă, numere izolate ce se succed ca într-un spectacol de varietăți. Expunere a unui exotism stereotip și explicit ca, demult, în romanele lui Pierre Loti. Fast fără miez, divertisment dispersat. Ariane, din nou prezentă, ne așteaptă la sfîrșit de spectacol cu un caiet pe care, ca la un vernisaj, sîntem solicitați să ne înscriem opiniile, evident favorabile. De astă dată, umilința se convertește în impudoare. Am îmbrățișat-o și m-am precipitat în ceața pădurii de la Vincennes unde miticul Théâtre du Soleil și-a găsit adăpost de aproape o jumătate de secol.
Dezabuzat, acasă, m-am refugiat în arhivele online ale FNT-ului. Și l-am revăzut pe Caramitru… cîtă emoție după parada Insulei de aur! Cîtă prezență la actorul tînăr care era în Mincinosul, pus în scenă de Sanda Manu. El produce un incredibil efect de grație printr-o dezinvoltură ironică și aristocratică ce mi-l evocă pe Gérard Philipe, idolul anilor ’60. Îl priveam pe Caramitru deplasîndu-se cu grație în decorul stilizat al acelui spectacol goldonian ce refuza policromia tradițională pentru a se desfășura caligrafic pe fondul unui alb imaculat. Caramitru, fără efort și nici narcisism, se constituia în centrul elegant al unei lumi deschise și ludice.
După cele patru ore ale „festivităților” mnouchkiniene resimțeam plăcerea teatrului simplu, direct, iluminat de prezența unui actor. I-au urmat apoi Sufletele tari ale lui Camil Petrescu, pus în scenă de Cornel Todea. O lume de astă dată închisă în interiorul unei mari familii aristocratice amenințate de stingere, unde tînărul bibliotecar Andrei Pietreanu resimte o pasiune extremă pentru Ioana, fata celebrului om de cultură Matei Boiu-Dorcani. Caramitru, de astă dată, asumă condiția modestă a personajului, rezerva și circumspecția lui, personaj insinuat într-o lume străină. Totul atestă prudența și economia acestui turmentat candidat la iubirea imposibila a Ioanei, admirabil jucată de Irina Petrescu. I-am cunoscut pe amîndoi și, în seara aceea, îi revedeam cu ochii inimii înlăcrimate. Cîtă umanitate, cîtă dăruire secretă ce-mi permitea să uit performanțele coregrafice și tobele agresive de la Théâtre du Soleil! O lecție de puritate teatrală. O reconciliere cu scena…
Apoi, tîrziu în noapte, a urmat Vicarul de Rolf Hochhuth, marele spectacol semnat de Radu Penciulescu. Text polemic ce dezvăluia politica duplicitară a Vaticanului față de nazism și refuzul de a-i condamna explicit masacrele antisemite. Revăzusem înregistrarea acum doar cîțiva ani și, atunci, i-am împărtășit lui Radu Penciulescu emoția produsă de Caramitru în rolul unui tînăr prelat demn și intransigent, avîndu-l ca partener de astă dată pe Victor Rebengiuc – un cuplu memorabil. Totul, de la siluetă la costum, de la vocea egală la coafura neglijentă, de la verticalitatea interioară la cea exterioară, totul atesta demnitatea acestui personaj, între sacru și laic, încarnat de Caramitru ca o expresie a posturii morale. Priveam un mare actor încă tînăr. Doar filmul reține ceea ce dispare din viața unui interpret.
Cînd transmisiile s-au încheiat, m-am retras în propriu-mi trecut pentru a-l regăsi pe Caramitru la tinerețe. În singurătatea tăcută a casei mi-a revenit amintirea lui în Hamlet-ul de la Casandra și, pentru noi, supraviețuitorii de atunci, celebrul duel cu Laerte, interpretat de Costel Constantin. Cînd îl pregătea, l-am zărit, singur, lîngă Podul Izvor, memorîndu-și textul. Un Hamlet pe trotuar… Iar apoi, cum să-l uit în Ovidiu din Iulius Cezar, pus în scenă de Andrei Șerban?
Mai tîrziu, Liviu Ciulei a montat Leonce și Lena, reunind figurile emblematice ale noii generații de la sfîrșitul anilor ʼ60, actorii unici ai Teatrului Bulandra de atunci, Irina Petrescu, Virgil Ogășanu și Ion Caramitru. Relațiile dintre ei, afectivitatea ce-i reunea și anima se constituiau într-o exaltantă figură triadică a prieteniei și iubirii. Totul emana încredere și bucurie. Dar și azi îmi amintesc momentul din final, cînd Leonce face o lungă pauză neliniștită pentru a răspunde la invitația de a aștepta „pînă mîine”. El ne privește pe noi, în sală, și, profund melancolic, murmură somnambulic cuvîntul: Mîine. Un „mîine” de care nu era sigur, un „mîine” improbabil și deja plin de nostalgii. „Mîine”… un mister! Să fim atenți la clipa ce o trăim și să ne îndoim de cea care vine… acesta-i ecoul de neșters al șoaptei lui Caramitru, la tinerețe. Aceasta-i, pentru mine, identitatea lui în tinerețe.
Apoi, deja matur, l-am regăsit în Hamlet, la Paris. În exaltarea anilor ʼ90 descopeream acest Hamlet venit de la București după lunga noapte ceaușistă. Caramitru mi-a povestit cum, în sala înghețată de la Teatrul Bulandra, publicul aplauda cu mănuși, iar el nu respira profund pentru a-și proteja plămînii. În prințul danez, el juca atunci nu îndoiala, ci revolta unui erou ce se confrunta cu „timpul ieșit din țîțîni”. Din nou, îi recunoșteam demnitatea morală pe scenă și mă lăsam captivat de dialogul muzical cu prietenul său de atunci, pianistul Dan Grigore. Vorbele și sunetele alternau, se confundau, emoționau. Tinerețea era pe sfîrșite. Dar nu încă stinsă.
Caramitru, apoi, s-a consacrat politicii și instituțiilor culturale. Odată l-am întrebat: „Tu nu mai joci. De ce?”. El s-a gîndit și mi-a răspuns: „Pentru moment am impresia că am făcut tot ce puteam ca actor”. Tinerețea se terminase. A urmat o lungă pauză… Caramitru și-a asumat-o fără frustrare. Dedicîndu-se Cetății, Naționalului, UNITER-ului.
Rezonanța timpurilor de altădată îmi parvenea în recitalurile din Eminescu și Nichita Stănescu. Un actor singur. Înaintea revenirii la Shakespeare. Era altul.
L-am regăsit ca odinioară în spectacolul Jurnalul unei Revoluții de Carmen Lidia Vidu, după care am petrecut cîteva momente împreună. A fost darul lui pentru ziua mea, 22 iunie. Ultima întîlnire.
Cînd noaptea se încheia ajungeam la capătul acestui voiaj în tinerețea noastră comună. Așa se termină 2021, an invalid. Și nu doar din cauză de COVID.
George Banu este critic de teatru. Ultima carte publicată: Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.
Foto: Hamlet (sus), Leonce și Lena (jos)