Berlin. Ibsen

● Un duşman al poporului de Henrik Ibsen; adaptarea: Dietmar ­Dath; traducerea: Hinrich Schmidt-Henkel; regia: Stefan Pucher; scenografia: Barbara Ehnes; costume: Annabelle Witt; muzica: Christopher Uhe; video: Ute Schall; lighting design: Frank Bittermann; dramaturgia: Andreas Karlaganis. Cu: Markus Scheumann, Isabelle Menke, Sofia Elena Borsani, Timur Blum, Sinan Blum, Robert Hunger-Bühler, Siggi Schwientek, Tabea Bettin, Nicolas Rosat, Matthias Neukirch. Muzică live: Becky Lee Walters. Filmare live: Ute Schall. Schauspielhaus Zürich.

Teatrul german pare îndrăgostit de Henrik Ibsen. În Theatertreffen 2016, showcase-ul teatrului de limbă germană organizat de Berliner Festspiele, au fost selecţionate două producţii din afara Germaniei, Un duşman al poporului (Schauspielhaus Zürich) şi John Gabriel Borkman (Burgtheater im Akademietheater, Viena), dar în repertoriul teatrelor germane am găsit multe titluri ibseniene, şi nu doar textele explicit politice (Peer Gynt la Deutsches Theater). Direct sau subtil, marea majoritate a spectacolelor germane este focusată pe politic.

Un duşman al poporului este o producţie elveţiană în regia lui Stefan Pucher, unul dintre regizorii germani importanţi. Textul, rescris de Dietmar ­Dath, a fost conectat cu problemele contemporane. Punctul de pornire este un centru spa în care apa este poluată din cauza exploatărilor prin fracturare hidraulică. Subiectul este însă pierdut pe parcursul spectacolului, căci interesul se mută în zona discursului politic şi a manipulării prin noile media. Scandalul izbucneşte pe portalul DEMOnline, Internetul şi reţelele de socializare sînt parte esenţială din instrumentarul manipulării politice. Este identificată o pseudo-realitate livrată pe post de realitate: democraţia este mimată, căci atît presa online, cît şi campania electorală funcţionează pe bază de scenarii. Transparenţa se realizează prin interfeţe digitale care prelucrează adevărul. „Digital participation“ permite un fals control al societăţii asupra politicului. În foaierul teatrului, publicul este invitat să asiste la campania electorală, discursurile sînt live, dar, de fapt, totul este regizat şi asta este observabil mai ales de către spectatorii rămaşi în sală, care pot urmări pe un ecran transmisia dezbaterilor din care transpare o realitate fabricată. Spectacolul este puternic marcat de video, cu filmare în timp real, proiecţii care permit panoramarea (plan întreg / plan detaliu) şi multiperspectivarea scenei. Elementul central este o machetă a centrului spa, vizibilă integral numai prin filmare, şi care este piesa esenţială la final: ea este ridicată în podul teatrului, ­lăsînd să se vadă o „rădăcină“ imensă. Practic, problema apei otrăvite este doar vîrful aisbergului.

Dincolo de cîteva trimiteri la politica locală, spectacolul elveţian abordează tema universal valabilă a minciunii electorale. Decorul este steril, dominat de tehnologie. Actorii joacă sec, cu o distanţare dusă în extrem, aproape fără nuanţă, expozitiv şi cumva necharismatic. Markus Scheumann se descurcă însă ceva mai bine în rolul doctorului Stockmann, are o angoasă care seduce oarecum. Costumele au constituit un mister pe care nici dramaturgul Andreas Karlaganis nu a reuşit să-l elucideze în discuţia pe care am avut-o: deşi acţiunea este plasată în prezent, costumele sînt din anii ’70.

●  John Gabriel Borkman de Henrik Ibsen; traducere de Martin Thomas Pesl; regia şi adaptarea: Simon Stone;  decor: Katrin Brack; costume: Tabea Braun; muzică: Bernhard Moshammer; lighting design: Frie­drich Rom; dramaturgie: Klaus Miss­bach. Cu: Martin Wuttke, Birgit Minichmayr, Max Rothbart, Caroline Peters, Nicola Kirsch, Roland Koch, Liliane Amuat. Burgtheater im Akademietheater, Viena.

Producţia vieneză John Gabriel Borkman pare a fi, la prima vedere, un spectacol pur estetic. Sub direcţia tînărului Simon Stone, premiat în Austria pentru regia acestui spectacol (Nestroy Theatre Award 2015) şi care semnează şi adaptarea textului, show-ul se conectează direct la actualitate (Facebook, Internet, Britney Spears etc.), dar rămîne esenţial într-o zonă poetică. Mai puţin cunoscută în România (dar jucată la Berlin – anul trecut, în Theatertreffen, a fost prezentă o producţie a Teatrului „Maxim Gorki“ în regia Karinei Henkel), piesa îl are în centru pe fostul bancher Borkman, condamnat pentru delapidare, la ceva timp după ieşirea acestuia din închisoare. Cu o carieră terminată şi fără speranţa de a-şi repara demnitatea, el este prins între relaţiile amoroase cu două femei, soţia şi sora acesteia, şi o alta, complicată, cu propriul fiu. Întreaga acţiune se petrece în casă, mai puţin ultima scenă, moartea lui Bork­man, care are loc undeva, afară, în zăpadă. În spectacolul lui Simon Stone, scandalul de corupţie în care a fost implicat Borkman a lăsat urme pe Internet, el şi soţia încă se confruntă cu ruşinea şi dezonoarea care le-au dezagregat micul univers familial. Însă Stone preferă comedia dramei, astfel încît toate personajele sînt un pic caricaturizate, amuzante şi efervescente. În plus, decorul inten­ţionat feeric conţine, la rîndul său, o doză de ironie căci în „interior“ ninge liniştit, cu fulgi mari, de la început pînă la sfîrşit. Personajele apar / se ridică din zăpadă – care se aşterne într-un strat tot mai gros – sau îşi fac intrarea spectaculos, derapînd ca Fred Astaire. Conceptual, ideea decorului este aceeaşi cu aceea din Prinz Friedrich von Homburg, regizat de Armin Petras la Teatrul „Maxim Gorki“ (doar că acolo era vorba de o ploaie continuă) şi explicaţia e simplă: este vorba de aceeaşi scenografă, Katrin Brack.

Şi totuşi, cu puţină detaşare faţă de frumuseţea în sine a ninsorii, se observă că spectacolul configurează un matriarhat oarecum agresiv. Megalomanul Borkman, distrus de închisoare, devine prizonierul-bufon al celor două femei, este sfîşiat între nevoia lor de posesiune şi lipsa lor de iubire. Femeile sînt dominatoare în isteria lor, provocată de lupta pentru acest bărbat ruinat. Cu o interpretare excelentă (cea mai bună, alături de cea din der die mann, din tot ce am văzut în Theatertreffen), spectacolul este proaspăt şi viu. (va urma)

Călătorie realizată la invitaţia Ministerului de Externe al Republicii Federale Germania şi susţinută de Institutul Goethe şi Ambasada Germaniei la Bucureşti.

Oana Stoica este critic de teatru.

FotoL T.  Dorendorf, M. Werner