Bătrînețea: reacționară sau asumată?

Bătrînețea e reacționară. Evident că o asemenea aserțiune inițială poate părea dogmatică, mai ales azi. Am ezitat, dar, în final, i-am asumat riscul cu tot ce implică el ca diagnostic brutal, însă, cred eu, just. Constatare lucidă și refractară la nuanțe și strategie. Ea nu are sensul unei devaluări a bătrîneții, ci doar îi identifică raportul propriu cu arta și, mai larg, cu viața. 

Adagiul frecvent e cunoscut, dar, în urma pandemiei, s-a accentuat, a devenit sistematic la prieteni vîrstnici, de generație. Adagiul referinței la o epocă anterioară, evident superioară celei actuale, e frecvent. O vîrstă de aur a cărei nostalgie se impune. Artiștii erau altfel, arta de asemeni și acum totul urmează curba unui declin și a unei decepții sistematic exprimate. Repetiția acestor opinii conduce iremediabil la concluzia formulată fără ezitare: bătrînețea e reacționară. 

De unde-i provine această postură? Din asimilarea timpurilor de altădată cu împlinirea asociată unei vîrste, aceea a tinereții ce permitea, atunci, în illo tempore, acordul cu ineditul formelor, cu revolta și voiajul spre orizonturi nebănuite. Acordul între debutul unei biografii și agitația epocii procură o plenitudine de care sînt frustrați supraviețuitorii de azi. Cum să uit propria-mi implicare în polemica suscitată de Regele Lear pus în scenă de Radu Penciulescu și să uit refuzul agresiv al criticilor bătrîni, „reacționari”? Nu limitați intelectual, ci doar prizonieri ai unor modele vechi pe care acest Lear le agresa. Acum, la rîndul meu, nu mă regăsesc oare în situația lor cînd asist izolat la un Hamlet plasat într-o mlaștină cu noroi de Vincent Macaigne, în timp ce alături de mine adolescenții exultă? Am devenit „reacționar” – și îmi asum –, dar totodată disprețuiesc criticii vîrstnici care ovaționează public un asemenea spectacol doar pentru a-și afirma sincronia cu prezentul agresiv de care mă disociez. Teama de bătrînețe se manifestă deseori prin iluzia unei tinereți conservate.

Bătrînețea e „reacționară” pentru că a cunoscut o tinerețe exaltată, s-a bucurat de „formele noi”, cum spune Kostia în Pescărușul, dar și pentru că viața a trecut și „organele-s sfărmate” – așteptarea nu mai e aceeași, ochiul a obosit, inima a ostenit. Ea e retrospectiv prizoniera „zăpezilor de altădată”, ceea ce îi justifică melancolia și refuzul propunerilor actuale. Această distorsiune „temporală” se află la sursa neînțelegerilor și a confruntărilor. Ce curaj reclamă fraza-mi odată explicit formulată: „Eu nu mai sînt contemporan”… 

Prefer un bătrîn „reacționar” unui bătrîn „modernist” căci primul, conștient sau nu, se confruntă cu o sfîșiere ce-l afectează profund, cu o absență ale cărei consecințe le resimte, în timp ce opusul lui își neagă condiția și se întinerește artificial, ca un Dorian Gray, încercînd să fie cooptat și asociat noilor generații. Dar din spatele măștii se dezvăluie, ca și pentru eroul lui Oscar Wilde, cicatrici și riduri patetic disimulate. Tensiune între contrarii care atestă impactul vîrstei în relația controversată pe care artiștii o pot avea cu arta prezentului. Sau procurori reacționari sau practicanți botoxați. 

Un prieten drag, pictorul Samy Briss, al cărui surîs nu-i ascunde neliniștile, îmi mărturisește deschis: „Je suis vieux. Et je joue le jeu” – „Sînt bătrîn. Și îmi joc jocul”. Acest acord asumă condiția vîrstei. O resemnare pacificatoare, o seninătate interioară. Artist bătrîn care își continuă opera fără acuzații, fără machiaje. El își supraviețuiește în chilia personală a artei sale și, izolat, indiferent la actualitate, se consacră exercițiului de mult practicat. Uneori, însă,  regretăm obstinația acelora care nu s-au oprit și au produs deziluzii și decepții deprimante. Cît am suferit văzînd ultimele spectacole ale lui Brook… erau ale lui? De ce continua? Cîtă durere îi suscita admiratorului de altădată confruntat cu declinul maestrului respectat… 

Dar un critic, un eseist, un teoretician nu se confruntă cu neliniști similare? Prima alertă se manifestă atunci cînd se profilează amenințarea de a eșua în „mauvais spectateur”, cînd dorința de a se regăsi într-un fotoliu de spectator se atenuează și decade. Atunci e mai indicat să se retragă decît să bombăne contra decăderii actuale ori, cum spunea Seneca, să-și modifice dorințele, o terapie a bătrîneții sau prin recluziune, sau prin revizuirea opțiunilor de altădată. 

Aceste gînduri sînt inspirate de propria-mi vîrstă, ca și de un recent spectacol cu Regele Lear semnat de Thomas Ostermeier la Comedia Franceză. Aici, Lear e un bătrîn banal și anonim ca recent defuncta Elisabeta a II-a. Asemeni ei, Lear decide să regleze succesiunea înainte de abdicare, dar, spre deosebire de reginā, planul îi e contrazis și îl plonjează în tragedie și suferință. Everyman – acest monarh modest, fără dimensiune eroică – suscită o compasiune umană, o emoție cotidiană lipsită de suflu epic. E victima unei bătrîneți incorect asumate. Bătrînețe mediocră în comparație cu aceea, mitică, filozofică, a unui alt Lear, jucat de marele actor Bernhard Minetti, în regia lui Klaus Michael Grüber. Cu el se sfîrșea o lume. 

Cum să uit însă Lear-ul lui Brook? Lear nu octogenar epuizat, ci despot autoritar ce decide să abdice tocmai pentru a-și schimba condiția și a profita de libertatea civilă. Bătrînețea poate fi contrariată printr-o decizie radicală, printr-o ruptură existențială, e convingerea acestui Lear. Dar ipoteza îi va fi infirmată și se confruntă cu încercări extreme ce-l vor conduce pînă la sensul final, suprem redus la o frază: „Acum știu să recunosc o ființă vie” Aceasta-i consecința conflictului cu bătrînețea.

Celălalt mare bătrîn e Prospero din Furtuna pe care Giorgio Strehler a pus-o în scenă ca un sublim testament al magicianului asimilat regizorului de geniu care era el însuși. Prospero se desparte de Ariel, își rupe bagheta și pronunță ultimul cuvînt scris de Shakespeare: „Libertate”. E beneficiul unei existențe ce se încheie senin. Al bătrîneții asumate.

Regele moare a lui Ionesco se înscrie în filiația acestor bătrîni legendari a căror versiune grotescă este. El țipă, plînge, se agită ca o marionetă dezarticulată și astfel l-a pus în scenă Claus Peymann în spectacolul prezentat la Sibiu. Regele, un bufon alungat de pe scena lumii. Un revoltat asfixiat de lacrimi și gemete. 

Atîția mari bătrîni ne însoțesc. Oedip la Colona pe care Vitez voia să-l joace și n-a reușit, Faust redus de Klaus Michael Grüber la idila cu Margareta sau asimilat unui Prometeu în sfîrșit reconciliat cu clipa, ca în spectacolul lui Peter Stein. Bătrînii Europei, bătrînii noștri.

P.S. Un detaliu. Știm că azi culoarea unui actor e natural acceptată, că nu face sens. Dar în Lear-ul de la Comedia Franceză, Cordelia e jucată de o interpretă neagră și astfel, subtil, se impune diferența sa de natură cu surorile ce-și trădează jurămintele. Cordelia le e străină. Culoarea îi confirmă diferența.

George Banu este critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Les récits d’Horatio (Actes Sud), apărută în versiune românească la Editura Tracus Arte.