„Ăştia care fac spectacole pe scăunele“ – portret – Nicoleta ESINENCU

12 iulie 2017   ARTE PERFORMATIVE

„Toată lumea s-a apucat să ne înmormînteze“, îmi scrie de curînd Nicoleta Esinencu, după ce a decis să părăsească spaţiul închiriat în care compania sa, Teatru-Spălătorie din Chişinău, activa din noiembrie 2010.

„Există un context întreg şi nu-l putem ignora. În acest context am luat această decizie. Să accepţi că eşti slab. Să-ţi accepţi incapacitatea. Că greşeşti. Că lucrurile nu merg aşa cum vrei. Doar aşa poţi să te mişti. Altfel trăieşti într-o bulă. În care nu mai creşti. În care trăieşti zi de zi o iluzie. Să recunoşti. Noi asta am făcut în primul rînd. Am recunoscut că lucrurile nu sînt aşa cum le dorim. Că ne-am blocat undeva. Şi dacă nu ieşim din asta, aici rămînem. Un context de vulnerabilitate, dacă vreţi. Şi această acceptare a precarităţii şi vulnerabilităţii ne face mai puternici. Acest pas este o nouă provocare pentru noi. Lucrurile nu sînt neapărat aşa cum le vede lumea din afară. La un moment dat poţi trăi această iluzie, că «vai, ce bine e!». Şi te complaci. Spectacolele de la Macaz (n.r. – turneul Teatrului-Spălătorie la Bucureşti, 31 mai -– 3 iunie, a fost organizat de Macaz Bar Teatru Coop) au fost o experienţă foarte bună pentru noi. Cu multă lume, cu multe discuţii… dar realitatea din Chişinău este altceva. Şi trebuie să accepţi această realitate şi poate chiar neputinţa de a mişca lucrurile aici. Ne-am pomenit într-o bulă. Din care, dacă nu ieşim acum, riscăm să nu mai ieşim niciodată. Echipa Spălătoriei este foarte mică şi atunci cînd, pe lîngă spectacole, ieşit în scenă, instalat partea tehnică, repetat, găsit bani pentru producţii etc., mai trebuie să te ocupi şi de contablitate, facturi, bar, negocieri cu proprietarul pentru închirierea spaţiului, îţi dai seama că cea mai mare parte a energiei tale merge în altă direcţie decît îţi doreşti. Şi după aproape șapte ani, ai construit mai mult un bar popular în Chişinău decît un teatru“. Echipa – „sîntem trei persoane acum (Nora Dorogan, eu şi Doriana Talmazan)“ – face tot: „Am înţeles că e mai simplu să înveţi să repari tu WC-ul decît să găseşti un meşter care să o facă bine şi în timp util. Am făcut de toate. De la reparaţii pînă la lucrat la bar. De la organizat petreceri pînă la instalat lumini. De la obţinut autorizaţii pînă la aprovizionări. De la jucat spectacole pînă la spălat scena. Rîdem tot timpul de asta cu spălatul. Este o frază vestită a unui personaj într-o animaţie de pe timpul URSS: Cum îţi vei numi barca, aşa va pluti. Cam asta facem de aproape șapte ani! Spălăm!“ Numele companiei vine de la spaţiul închiriat, o fostă spălătorie Nufărul, dar e susceptibil de interpretări metaforice, precum curăţarea mentalului colectiv şi a discursului performativ de idei retrograde şi formate conservatoare.

Cînd Nicoleta s-a apucat de scris şi de făcut teatru, ceilalţi au privit-o ca pe fiica scriitorului Nicolae Esinencu şi mai puţin ca pe un artist cu personalitate proprie. Pînă cînd Nicoleta a dovedit că are chiar prea multă personalitate. „Asta cu «fata lui tata» e mai mult o chestie legată de copilărie şi adolescenţă. E adevărat că aşa am crescut, ca «fiica lui Esinencu». Şi, la un moment dat, chiar tata îmi zicea să-mi iau un pseudonim ca să nu fim ambii N. Esinencu. Azi nu cred că e ceva ce trebuie depăşit. E o acceptare normală, de fapt. O acceptare şi a faptului că am crescut, într-un fel, într-un mediu privilegiat. Dacă nu înţelegi asta, cred că e destul de greu să înţelegi alte contexte şi probleme. Să accepţi statutul de privilegiat. Pe care eu cred că l-am negat destul de mult. Pe de altă parte, acest concept de familie este prezent peste tot în viaţa noastră. Poate cel mai puternic concept care ne dictează viaţa. Pentru început trebuie să înţelegi ce înseamnă familia astăzi.“ Textele ei, acide, lirice – „Nu predomină nici lirismul şi nici dramatismul. Predomină tema. Importanţa de a vorbi. Necesitatea de a întoarce pe faţă şi pe dos un subiect. Confruntarea proprie şi confruntarea echipei“ –, dureros de lucide într-o Moldovă pierdută într-o reverie autoflatantă, au făcut carieră în Occident. Acasă, reacţiile s-au oprit la comentarea licenţiozităţii limbajului. Mame fără pizdă, o incursiune în educaţia conservatoare a părinţilor care tratează copilul că pe un bun personal – temă recent adusă în discuţie în România – a determinat haioase încercări de evitare a titlului din partea presei moldovene, care, volens nolens, a trebuit să vorbească despre spectacol. „Nu îmi place să mă victimizez! Ştiu că multora le place să facă asta. E foarte bine pentru PR. Am avut cîteva situaţii legate mai mult de prostie decît de piedici puse. Dacă Ministerul Culturii reacţionează la o înjurătură într-un spectacol, eu o consider o prostie, nu o piedică. Ba dimpotrivă, e o provocare pentru mine să-mi continui lucrul. Cred că piedicile şi le pun artiştii singuri. Cu mîna lor. De fapt, cu piciorul lor.“

Cu Teatru-Spălătorie lucrurile nu stau grozav acasă. În timp ce Europa le oferă granturi şi colaborări – „Oamenii ne-au văzut şi ne-au invitat“ –, în ţară li se răspunde cu apatie (ca şi în România, unde au venit de puţine ori, invitaţi, cu o singură excepţie – Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş – de operatori culturali independenţi). „Nu cred că am fost foarte mult admonestată la Chişinău. Poate mai mult ignorată. Da’ e şi asta o formă de reacţie. Poate tipică aici. Nu mă afectează în nici un fel. M-am obişnuit. (…) Publicul se construieşte în timp. Creşte. Apare. Dispare. Pleacă. Vine altul. Sau nu vine. Sînt spectacole la care au venit oameni mai în vîrstă. Cum ar fi Clear history (n.r. – spectacol despre antisemitismul românesc în Basarabia, în al Doilea Război Mondial). Sau, la Moldova independentă. Erată, al lui David Schwartz (n.r. – spectacol despre istoria Moldovei după dezintegrarea -URSS), copiii şi-au adus părinţii. Presa nu prea reacţionează. Aşa că recenziile vin mai mult din afară. Iar mulţi de la teatrele de stat consideră că ceea ce facem noi nu e teatru. Teatrul e altfel în imaginaţia lor. Trebuie să aibă multe costume, decor, un regizor autoritar care să umilească actorii. Trebuie să fie multă lumină, fum şi coloană sonoră, trebuie să fie multe personaje. Nu poţi să-ţi spui textul aşa, pur şi simplu, de pe scaun. Cred că, la un moment dat, aşa se şi vorbea despre noi în Chişinău, «ăştia care fac spectacole pe scăunele». Nu avem un public format din profesionişti şi nici din studenţi de la Arte (chiar dacă au intrarea gratuită). Îmi place că nu facem teatru pentru oamenii de teatru. Dar e trist că nu există o generaţie nouă care să-şi dorească altceva. Care ar creşte cu un teatru nou. Studenţii de la Arte nu pot ieşi de sub papucul profesorilor lor. Au fost chiar cazuri cînd li s-a interzis să vină la Spălătorie şi ei, cuminţi, au respectat «regula» impusă de facultate“.

„Cine a făcut această selecţie în capul nostru?“

Subiectele abordate de Nicoleta în texte şi spectacole vizează moralitatea lumii contemporane sau a istoriei recente: sistemele corupte, minciunile istoriei, viciile mentalului colectiv. „De multe ori, aleg subiectul împreună cu echipa. Încercăm să vedem împreună despre ce vrem şi credem că e important să vorbim azi. Alteori sînt poate nişte explozii, nişte reacţii ale mele la lumea în care trăiesc. În unele cazuri, am documentat singură. În altele, împreună cu echipa. Facem interviuri, lucrăm în arhive, în biblioteci, ne întîlnim cu oameni, adunăm mărturii. Facem interviuri cu familiile noastre sau împărtăşim istorii personale. Un proces destul de complicat. Uneori textul e gata abia în ajun de premieră. Alteori avem textul şi începem repetiţiile. Este foarte important pentru mine ce au de spus actorii (sau non-actorii). Care e poziţia lor. Ce vor să aducă ei în scenă şi de ce.“

Idealismul Nicoletei este o formă de onestitate, una de care societatea, în ansamblu, nu pare capabilă. „Cred că lucrurile nu sînt alb şi negru. Şi eu greşesc. Nu îmi dau seama de multe lucruri din start şi le înţeleg pe parcurs. E un proces normal, de a învăţa şi a înţelege. Multe lucruri se acumulează cu experienţă. Nu poţi spune în scenă una şi face în viaţă alta. Şi ăsta e un fel de a trăi pe care, dacă vrei, ţi-l asumi. Şi atunci e parte din viaţa ta. Şi lucrezi cu tine permanent. În a înţelege şi analiza şi desface istoriile personale, reacţiile, amintirile, traumele, tot. Uite, chiar acum cîteva săptămîni, am avut o amintire legată de copilărie pe care încerc acum s-o analizez cumva. Una dintre distracţiile noastre în copilărie era să sunăm la uşa vecinilor şi să fugim. Doar că noi nu sunam la orice uşă. Aveam cîţiva oameni la care sunam. Acum mi-am dat seama că unul era evreu, altul era o persoană cu dizabilităţi, altul era cocoşat şi despre o altă persoană mergea vestea că «a fost la casa de nebuni». Eram copii. Cine a făcut această selecţie în capul nostru? Asta e întrebarea care mă frămîntă acum… Mi aş dori să văd «sănătate artistică» în actori. În studenţii care învaţă azi la Arte. Dorinţa de a mişca lucrurile. De a avea o poziţie clară. De a nu avea atîta frică. De a nu fi manipulaţi atît de uşor.“

La Chişinău, lumea funcţionează bilingvistic. „Încerc să iau partea bună a lucrurilor. Şi să nu mă blochez acolo unde se blochează mulţi. Discursul despre cum se numeşte, de fapt, limba noastră. Profit că ştiu două limbi. Le vorbesc aici pe ambele. Încă din copilărie am crescut cu acest concept, de două lumi, două puteri. Atunci erau URSS şi America. Acum prezenţa e şi mai complexă aici. Pe lîngă Rusia şi România apar UE, SUA şi NATO. Toate ne vor binele. E clar. Binele se aduce doar pe tancuri.“ 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Florin Tăbîrţă

Mai multe