Armin şi Fritz

19 august 2015   ARTE PERFORMATIVE

● Nathan Înţeleptul după G.E. Lessing, Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu şi Schauspiel Stuttgart.

● Vizita bătrînei doamne de Friedrich Dürrenmatt.  

● Cele cinci dimineţi de Fritz Kater. Regia: Armin Petras. Schauspiel Stuttgart. La FITS 2015.  

Armin Petras este un personaj interesant în lumea teatrului. Germanul, actual director al teatrului de stat din Stuttgart (după ce a condus Teatrul „Maxim Gorki“ din Berlin), prezintă o separare a personalităţii sale artistice în două identităţi distincte, „încarnate“ de persoane: Armin Petras, regizorul, un tip filiform, permanent cu o şapcă pe cap ce îi dă un aer de muncitor, şi Fritz Kater, dramaturgul, invizibil în spaţiile publice, faţă de care Petras se disociază categoric, neacceptîndu-l ca pe un

Deci avem de-a face cu doi artişti, care se pretind şi se afirmă ca indivizi diferiţi. Nu ştim ce crede Fritz Kater despre spectacolele lui Armin Petras – absenţa sa din spaţiul public lasă loc speculaţiilor în ceea ce îl priveşte –, dar Petras are uneori reacţii critice la textele pe care Kater i le oferă în premieră, permiţîndu-şi ajustări pe ici, pe colo. Declaraţia a fost făcută de Petras însuşi în urmă cu doi ani la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, unde a prezentat

producţie a Teatrului „Maxim Gorki“ din Berlin, spectacol fascinant, mai puţin prin aducerea dramei istorice în context contemporan (mai bine zis decontextualizînd-o pînă la universalizare), cît prin scenografia inventivă care consta „doar“ într-un practicabil înclinat la 45 de grade şi o ploaie care nu a contenit tot spectacolul, ba chiar a continuat şi după terminarea lui, şi care a fragilizat echilibrul actorilor, dînd senzaţia de noroi şi frig, ca în tranşee (doar era vorba despre război). Petras a refuzat atunci, într-o discuţie publică, să accepte, măcar tacit, că Fritz Kater este pseudonimul său, în ciuda solicitărilor insistente ale unor spectatori intrigaţi de jocul identităţilor. Această dublă personalitate niciodată deconspirată are un echivalent la noi, în performance-ul continuu al coregrafului Mihai Mihalcea, care şi-a inventat un sine contestatar, grăitor de adevăruri incomode, Farid Fairuz. Mihalcea se pretinde Fairuz ca artist, disociindu-şi astfel identitatea civilă de cea performativă, şi îi dă lui Farid un chip, bărbos, pletos, şi un ton ireverenţios. Îi creează astfel o imagine. Dacă Mihalcea îl întrupează pe Fairuz cu o figură total diferită de a sa, Petras îl identifică pe Kater cu o absenţă. 

Armin Petras a revenit la FITS în acest an cu trei spectacole, dintre care unul,

după Lessing, este o coproducţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ şi a Schauspiel Stuttgart şi a avut premiera în timpul festivalului. Au mai fost prezentate

şi

de Fritz Kater. În volumul editat de Iulia Popovici şi publicat de FITS,

(Editura Act), Petras declară că „textul nu mai este centrul teatrului“. Declaraţia sa este şi nu este susţinută de spectacolele văzute la Sibiu. Toate trei sînt spectacole de text, ba chiar cu text mult, uneori strivitor în raport cu restul elementelor performative, însă, în toate trei, regizorul relaţionează critic în raport cu textul, reconstruindu-l, recontextualizîndu-l, uneori punîndu-l sub semnul întrebării, inclusiv renegîndu-l. Este în primul rînd situaţia din

producţie grandioasă, nu numai prin decorul lui Dragoş Buhagiar – un templu ars prin care bîntuie fantomele unei Europe pretins unite –, ci şi prin resuscitarea piesei lui Lessing în context european contemporan şi prin combinarea actorilor din două trupe, cea sibiană (Ofelia Popii şi Ciprian Scurtea în roluri principale) şi cea de la Stuttgart, care vorbesc fiecare pe limba lui şi uneori în engleză, construind astfel o pseudocomunicare. Multiculturalitatea – etnică, religioasă, sexuală – este un concept relativ recent, dar realitatea pe care o normează există dintotdeauna. Ceea ce face Petras din piesa lui Lessing este să o aşeze, cu toate problemele ridicate – diferenţele de etnie, religie, sexualitate – în Uniunea Europeană şi la marginea ei, în Israel şi Palestina, şi să se întrebe dacă acest ideal de „unitate în diversitate“ nu este utopic, poate chiar intenţionat utopic, ascunzînd, sub un strat gros de demagogie, intoleranţe perpetuate de secole. Asta pentru că, în locul unei politici

a diferenţelor culturale, Europa lui Lessing şi cea contemporană promovează una

Pe lîngă actualizarea contextului, incluzînd terorismul, conflictele din Gaza, intoleranţele rasiale şi religioase, Petras operează cîteva ieşiri din convenţie, răbufniri ale actorilor/personajelor care contestă atît viziunea regizorului, cît şi pe aceea a autorului. 

Spectacolul

conţine şi el drastice modificări de text, în speţă tăieri care reglează dinamica la nivel cinematografic, cu Clara Zachanassian ca o Holly Golightly în vîrstă şi aspră, dar elegantă precum Audrey Hepburn, şi o comunitate orăşenească insipidă, intolerantă şi laşă. Ciocnirea de mentalităţi se produce într-un decor imens, constituit dintr-o scară de cabaret. Însă reducerea textului afectează procesul de schimbare a mentalităţii comunităţii, trimiţînd tema piesei în plan secund. 

Cel mai interesant spectacol al lui Petras a fost

pe textul lui Fritz Kater (dovadă că separarea performativă a celor doi este artificială), care readuce în discuţie terorismul, industria (şi profitul ei) de protecţie împotriva terorismului, manipularea politică, incapacitatea guvernanţilor de a proteja populaţia, dar şi disoluţia normelor sociale şi a umanităţii. O bombă explodează în oraş, aerul este contaminat, cinci personaje încearcă să supravieţuiască. Unii devin asasini, alţii victime, dar asta se întîmplă mai puţin din cauza pericolului exterior şi mai cu seamă din cauza propriilor disfuncţii umane şi sociale (spectacolul identifică stigmate contemporane precum tiparul misogin al femeii: amantă & menajeră). De data asta, regizorul a făcut un spectacol mic, reprezentat în Sala Studio de la Sibiu, unde insuficienta ventilaţie a potenţat în mod neaşteptat show-ul: apropierea sfîrşitului, marcată printr-o gradaţie – bomba emană abur, apoi un praf (pudră) şi o substanţă lipicioasă (ce părea să fie... iaurt), toate depunîndu-se succesiv pe trupurile actorilor –, a sufocat publicul care a resimţit, pînă în pragul leşinului, căldura, mirosurile, praful. Construit ca un puzzle postmodern, spectacolul este dinamic şi inventiv, ca în scena unui lung monolog antisistem al unui personaj care este forţat să termine discursul după ce un altul îl împinge afară, ca pe o pîrtie, pe podeaua unsă cu „iaurtul“ şters de pe corpul său. Bomba care scoate din scenă şi omul, şi sistemul, şi revolta. Petras şi Kater se înţeleg cel mai bine unul pe altul. 

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: D. Dumitru, M. Marin

Mai multe