Arheologia familiei

● Familia fără zahăr. Text: Mihaela Michailov, regia: Radu Apostol, versuri: Bobi Dumitraș, muzica: Bobo Burlăcianu, scenografia: arh. Gabi Albu, coregrafia: Paul Dunca, video-design: Elena Găgeanu, arh. Gabi Albu, asistent de regie, asistență tehnică: Andreea Iacomiță, pregătirea muzicală: Oana Pușcatu, orchestrație pian live: Silvana Negruțiu și Oana Pușcatu. Cu: Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Costin, Oana Pușcatu, Silvana Negruțiu, Paul Dunca. Centrul de Teatru Educaţional Replika & Teatrul Mic. 

De doi ani, Centrul de Teatru Educaţional Replika din Bucureşti (strada Lînăriei, în apropiere de Parcul Tineretului) oferă gratuit comunităţii din cartier teatru şi ateliere de arte performative pentru copii. Creat de un grup de artişti – Radu Apostol, Mihaela Michailov, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Elena Găgeanu, Gabi Albu – ca un spaţiu independent, Replika se concentrează pe educaţie şi problemele tinerilor, iar gratuitatea se află în relaţie directă cu acest proiect pentru că permite unei categorii vulnerabile financiar accesul la programe culturale. Finanţarea activităţii Centrului vine din fonduri publice, locale şi naţionale, pe care artiştii le accesează prin concursuri de proiecte culturale. Replika a trecut printr-o amenajare iniţială, care a reconfigurat drastic spaţiul, făcîndu-l propice pentru spectacole, şi prin reparaţii ulterioare, după ce acoperişul s-a deteriorat. Fondurile, eforturile şi grijile au fost procurate/asumate de artişti şi se pare că a meritat: Replika este un spaţiu viu şi dinamic al Capitalei („a produs 6 spectacole, a coprodus alte 3 şi a găzduit zeci de spectacole, rezidenţe, evenimente“ – conform propriului bilanţ) şi oferă o alternativă la teatrele de stat, prea puţin interesate, dincolo de discursurile oficiale, de nevoile copiilor şi ale adolescenţilor. Şi printre independenţi, Replika are o identitate bine definită, dezvoltată în urma proiectelor educaţionale derulate şi înainte de închirierea spaţiului şi care au venit pe un teren aproape gol în peisajul teatral autohton. Căci echipa Replika a creat proiecte educaţionale înainte ca teatrul pentru adolescenţi (aproape inexistent la noi în urmă cu cîţiva ani) să devină o modă.

Dar la Replika nu s-au terminat grijile. După problema acoperişului, rezolvată cu eforturi mari, acum Centrul se confruntă cu o creştere semnificativă a chiriei pentru următoarele 15 luni, determinată de îmbunătăţiri absolut necesare, de care spaţiul are nevoie. Situaţia financiară este dramatică, iar soluţiile nu par să fie la îndemînă. Dar în timp ce caută sponsori care să finanţeze (şi) iniţiative educaţionale, Replika îşi continuă programul din această stagiune.

Cu amărăciune,
despre familie

Unul dintre proiectele importante în acest an este recenta premieră Familia fără zahăr, o coproducţie (prima a Centrului Replika şi una dintre foarte puţinele la nivel naţional din 1990 încoace) cu Teatrul Mic din Bucureşti. Primul lucru pe care îl remarc este curajul creatorilor de a face un „şou muzical“, aşa cum este prezentat pe afiş. La muzicalurile autohtone, pe fondul lipsei de pregătire specifică a actorilor (şcoala românească de actorie este axată preponderent pe text), riscul este acela de a avea spectacole de slabă calitate... muzicală, în care discrepanţa între ceea ce se intenţionează şi ceea ce rezultă practic sare tare în urechi. Construit în colaborare cu trupa Fără zahăr – Bobi Dumitrescu şi Bobo Burlăcianu –, spectacolul lui Radu Apostol tratează muzicalul în cheie minoră, folosind calităţile protagoniştilor exact aşa cum sînt ele, fără pretenţii de excelenţă (de altfel, actorii se descurcă bine, fără a fi muzicieni). Asta denotă o perspectivă (artistică) sănătoasă, conştientă de resursele aflate la dispoziţie şi determină o formulă hibridă de show, teatru muzical, în care, chiar dacă tot spectacolul este cîntat, teatralitatea lui prevalează în faţa muzicii. Mai mult, muzica permite o oarecare detaşare care ajută la configurarea poveştilor ca expresii semnificative ale unor probleme emblematice din societate, şi nu drept cazuri individuale. Şi actorii – Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Costin, Oana Pușcatu, Silvana Negruțiu, Paul Dunca – funcţionează ca grup, nu neapărat compact, dar oricum, o mulţime, şi asta pentru că personajele lor sînt caracteristice pentru tipuri de comportamente, atitudini, gîndire etc.

Analiză comic-dramatică a familiei la români, realizată în plină dezbatere asupra redefinirii constituţionale a acesteia, spectacolul oferă o imagine de ansamblu asupra modelelor, regulilor şi viciilor înregistrate în celula de bază a societăţii. Formă de convieţuire care ar trebui să ocrotească individul, familia devine tot mai mult un creuzet care reproduce, la scară mică, clişeele şi mizantropismul mentalului colectiv, în care se frîng destine şi se tolerează abuzul. Familia fără zahăr este o intersecţie de poveşti şi portrete ale celor, tot mai mulţi, care nu se regăsesc în imaginea pretins fericită a familiei aşa-zis tradiţionale. Ceea ce neagă spectacolul este un tipar universal pentru familie. Şi nu, nu e vorba doar despre sexualitatea queer (prezentată într-o formă dureroasă, a părinţilor care îşi reneagă copiii gay), ci şi de configurarea standard a familiei, în (prea) strînsă legătură cu o tradiţie exaltată şi tezistă (metaforizată prin iconografia populară care apare în proiecţii sub forma unei hore de ţărăncuţi şi ţărăncuţe şi căreia i se adaugă, ironic, noua „tradiţie“: obsesia românilor pentru concediile all inclusive). Realitatea loveşte în imaginea familiei, idealizată în retorica publică, prin traumele cotidiene: violenţa, însingurarea (Crăciunul petrecut cu o femeie virtuală, de fapt o aplicaţie pentru oamenii singuri), divorţul. În plus, relaţiile dintre membrii familiei sînt complicate, chiar şi cînd nu sînt dramatice (raporturile între fraţi). Un inventar al regulilor de acasă arată cum, învăţate în copilărie, acestea sînt reproduse în mare parte la maturitate, perpetuînd involuntar formula familiei (ne)fericite.

Spectacolul înregistrează declinul, în practică, al ideii clasice de familie, tot mai restrictivă în raport cu schimbările din societate. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: B. Catargiu