Anul teatral 2017
Ce rămîne din sutele de spectacole produse anul trecut în România? Șase critici răspund la aceleaşi trei întrebări: 1) Care a fost cel mai bun spectacol? 2) Care a fost cel mai prost spectacol / cea mai mare dezamăgire? 3) Care a fost cel mai interesant fenomen în anul teatral 2017? Un bilanț.
- Oltița CÎNTEC
Nevoia unor clarificări legislative presante
1) O să declar „cel mai bun spectacol“ producția Teatrului Point București O mie de motive de Duncan Macmillan. Pentru că integrează perfect un text foarte bine articulat dramaturgic (care tratează subiecte sensibile – depresie, familie, dragoste, copilărie și maturitate), imaginație regizorală (Horia Suru), actorie pură (Florin Piersic jr.) și public participativ (aducîndu-l natural în poziția de partener de dialog). Întrucît mixează surpriza estetică și actoria pursînge într-un spectacol care onorează măștile simbolice ale teatrului, făcîndu-te să te întristezi și să rîzi deopotrivă. Pentru că arată cum talentul și creativitatea pot face teatru de cea mai autentică valoare cu un singur interpret, pe o scenă goală, mizînd pe relația sfîntă artist-spectator, fără zorzoane inutile, în spatele cărora, de regulă, e mascată lipsa de inspirație.
2) „Cel mai prost spectacol“ a fost acela dat de primăriile din București și Timișoara, care, citind în mod forțat legea managementului, această lege siluită ani în șir prin modificări și implanturi determinate de interese conjuncturale, au înlăturat abuziv doi manageri cu viziune: Dorina Lazăr (Teatrul Odeon) și Lucian Vărșăndan (Teatrul German de Stat Timișoara). Situația a nedumerit comunitatea teatrală, a determinat reacții și demonstrează nevoia unor clarificări legislative presante, în beneficiul instituțional și artistic.
Foto: B. Catargiu
3) Cel mai interesant fenomen al lui 2017 este dezvoltarea creativă a tot mai multe proiecte și programe cu scopul cultivării publicului tînăr. Sînt remarcabile inițiativele echipei de la Replika București (cel mai recent, Teatrul din manual, propunînd o formă activă de redescoperire a dramaturgiei din programa școlară prin spectacole-lectură în licee bucureștene), centrul de teatru educațional din București avînd o remarcabilă continuitate în misiunea asumată. Un alt exemplu pe o direcție similară este Teatrul Tineretului Piatra Neamț, care, la 50 de ani de cînd poartă acest nume, se deschide către comunitatea locală, se apropie de tineri, cultivîndu-i ca spectatori activi.
- Mirella PATUREAU
„…această promițătoare schimbare de gardă“
1) În filmul Grădina lui Celibidache, din 1996, realizat de fiul său, Sergiu Ioan Celibidache, la un moment dat marele dirijor, vorbind despre fiul unui alt violonist, care după spusele colegului său ar fi fost un „bun violonist“, îi răspunde: „În meseria noastră, să fii bun nu e suficient“. Sînt multe spectacole bune, așadar, corecte și chiar elegante, dar prefer să mă opresc la un spectacol care, în ciuda scandalului stîrnit în culise, dincolo de criteriile estetice, a strălucit ca un diamant negru. Un spectacol extrem de violent, de o intensitate hipnotică, făcut cu „lacrimi și sînge“… Rosmersholm de la Teatrul Maghiar din Cluj, în regia lui Andriy Zholdack. Un spectacol este o operă colectivă, o poveste de suflet și trup, e imposibil să‑i uiți așadar pe cei trei actori, Eva Imre (Rebekka), Gàbor Viola (Kroll) și Bodolai Balàsz (Rosmer), trei viori într-o vibrație permanentă, „apă, foc și sabie de samurai“… Nu știu dacă e „cel mai bun“ exemplu, în orice caz, este spectacolul care m-a marcat cel mai puternic. Și la un capitol apropiat, dar care ține de emoție și nostalgie, undeva între dorul de copilărie și vis – aș cita spectacolul lui Radu Afrim Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, de la Teatrul Național din Tîrgu Mureș.
2) Cît despre „cel mai prost“, ar trebui să avem cu toții aceleași criterii sau exigențe. În general, evit să scriu cronici negative, deci nu voi descalifica nici un spectacol, cred că pur și simplu tăcerea este răspunsul cel mai eficace. Bineînțeles, există cazuri cînd trebuie spus un NU răspicat, dar asta e o altă discuție. Ceea ce mă deranjează însă, uneori pînă la exasperare, este fenomenul microfoanelor HF. O soluție de facilitate, care salvează unii actori (uneori, fără aceste microfoane, ei riscă să nu mai fie auziți dincolo de primele rînduri de spectatori). E drept, toate aceste procedee se pot înscrie în folosirea pe scară largă a noilor tehnologii, proiecții și surse diferite de sunet. Ceea ce mi se pare cel mai grav însă este faptul că un astfel de procedeu, generalizat, uniformizează toate nuanțele, toți au aceeași intensitate și timbru de voce, reglată cel mai adesea pe aigu, strident și monoton, și cîteodată nu mai știi cine vorbește și de unde. Or, relieful sonor al unui spectacol are pantele și culmile sale, care pot semnifica ceva în spectacol. Ceea ce a înțeles la un moment dat Andrei Măjeri în Moarte și reîncarnare într‑un cowboy pe un text de Rodrigo Garcia, la Teatrul Național din Cluj, unde apela în mod variat și inteligent la microfon și voce „naturală“. Sper să nu uite. Noile media nu implică neapărat o uniformitate facilă, altfel s-ar juca în playback și curînd cu roboței.
3) Bineînțeles, odată cu emergența din ce în ce mai remarcată a noilor voci, se profilează tot mai clar o schimbare de generație. Știam asta de o bucată de vreme. E victoria biologicului, dar e mult mai mult: e o schimbare de estetică, de forme și de mijloace de producție artistică. Sectorul independent, amenințat în ultima vreme de noile prevederi fiscale, e pe cale să se conștientizeze, să se organizeze sau… să dispară. Și totuși, niciodată nu au fost atîtea nume noi, tinere și mai puțin tinere, căci unda de șoc s-a declanșat cam prin 2002 cu miticul grup DramAcum. Mulți tineri au fost de altfel integrați de teatrele oficiale, o infuzie de forțe proaspete pozitivă. Precaritatea sau marginalitatea nu trebuie să fie o vocație permanentă. Evenimentul ce caracterizează cel mai bine această „bătălie în marș“ pe plan național este numirea Gianinei Cărbunariu la direcția Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cu recentul Festival „Pledez pentru tineri“ și porțile pe care le deschide larg mai tinerilor săi colegi. Tot cum și la Cluj se deschid alte metereze, mă gîndesc la Reactor, creație și experiment, cu Leta Popescu sau Botond Nagy, la Fabrica de pensule și ColectivA cu Miki Braniște, unde, recent, am constatat cu tristețe că „garda moare, dar nu se predă“, sau în București, la Macaz, cu David Schwartz și echipa sa, sau la Replika și teatrul educațional. Nu vreau să fac un catalog aici, pomelnicele sînt bune pentru răposați, dar am punctat cu alte ocazii și voi continua să urmăresc în continuare această promițătoare schimbare de gardă.
- Raluca RĂDULESCU
Demagogia și indiferența distrug
2017 a fost un an teatral ca oricare altul! Poate doar ceva mai sărac și cu artiști ceva mai bogați? Perspectiva e strict personală și se bazează pe evenimentele și spectacolele văzute în 2017.
1) Nu pot numi fără rezerve un titlu anume. Într-o ordine oarecum cronologică, aș enumera cîteva producții cel puțin interesante: POINT: O mie de motive de Duncan Macmillan, în regia lui Horia Suru, pentru căldura, candoarea, intimitatea și firescul interactivității neinvazive și neagresive cu publicul; Teatrul de Comedie: Kimberly de David Lindsay-Abaire, în regia Andreei Vulpe, pentru ine-dit, poveste, spațiu, actorie; Teatrul Mic: Deșteptarea primăverii de Frank Wedekind, în regia lui Vlad Cristache, pentru încercarea de a închega o trupă în care au fost angajați mulți actori foarte tineri; TNB: Umbre de Marilia Samper, tot în regia lui Vlad Cristache, și Regele moare de Eugen Ionescu, în regia lui Andrei și Andreei Grosu pentru incandescența prezenței pe scenă a cuplului Mariana Mihuț – Victor Rebengiuc în contexte complet diferite, la o distanță (temporal și spațial) foarte mică; Cafeneaua Pirandello după Luigi Pirandello de la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea și Rambuku de Jon Fosse de la Teatrul Național din Timișoara, plus Iarna de Jon Fosse de la Teatrul Nottara (2016) pentru viziunea coerentă, permanenta evoluție și echilibrul muncii unei echipe deja sudate, coordonate de regizorul Mihai Măniuțiu, decoruri Adrian Damian, costume Luiza Enescu, coregrafia Andreea Gavriliu, muzica Mihai Dobre; UNATC: Ei, și? după Eugen Ionescu în regia Andreei Ciocîrlan, un debut în forță de remarcat și de urmărit.
2) Am avut norocul să evit spectacolele care ar fi putut fi încadrate în această categorie. Dar au fost și destul de multe cazuri în care am mers la pomul lăudat… culmea, uneori în aceleași teatre din lista de mai sus.
3) O tendință interesantă ar trebui să fie ceva pozitiv, dar în 2017 nu a fost neapărat așa. Celebra creștere salarială, ale cărei efecte au început să se vadă în scăderea numărului de premiere, chiar și a calității lor, dar și în bugetele de producție, uneori din „ce-aveam în magazia teatrului“ și care, probabil, se vor vedea și în 2018, cînd e posibil să scadă și numărul de spectatori.
Apoi: necesitatea de schimbare a sistemului, a legilor, a regulilor de mult depășite de evoluția rapidă a organismului viu numit teatru și de renunțare la demagogie și la bunul plac: aici, România părînd a fi perfect aliniată trend-ului european (în Ungaria, regizorul Arpad Schilling e declarat persona non grata, în Polonia, ministrul Culturii taie bugetul Festivalului Dialog de la Wroclaw, condiționînd finanțarea de anularea prezenței în festival a unui spectacol montat la Varșovia de regizorul croat Oliver Frljic, ca să nu mai spunem de arestul la domiciliu al regizorului rus Kirill Serebrennikov și al managerului Teatrului Academic de Tineret din Moscova, Sofia Apelbaum). La noi situația pare mai lejeră, deși, la Miercurea Ciuc, primarul a decis să comaseze toate instituțiile de cultură, sport etc. la primărie, unde se vînd deopotrivă bilete la teatru și la fotbal. La București, primăria a decis „anularea“ contractului de management al actriței Dorina Lazăr, directorul Teatrului Odeon, la doar cîteva zile după ce îl semnase. La Timișoara, primarul se consideră „un om inteligent, profesor universitar în domeniul calculatoarelor“, fapt suficient pentru a citi și înțelege o lege, despre care declară că a aflat în mijlocul unei proceduri legale inițiate de primăria pe care o conduce, și fără prea multe explicații lasă Teatrul German de Stat, probabil teatrul cu cel mai coerent, echilibrat și performant management din România, fără director (Lucian Vărșăndan), numind în ultimă instanță un interimar care să semneze salariile angajaților și anunțîndu-și intenția de a scoate postul la concurs. Interimatul expiră la începutul lui ianuarie 2018. Între timp, fostul manager a dat în judecată Primăria pentru nerespectarea metodologiei de aplicare a legii în cazul continuării unui management notat cu o notă mai mare de 9 la evaluarea finală a mandatului precedent. Teatrul e în cădere liberă. Dar dincolo de termeni tehnici și legali, rămîn demagogia și indiferența care distrug: proiecte, teatre, trupe, vieți.
- Claudiu GROZA
Criticul ce ne (mai) dă?
Pentru prima dată, anul ăsta am încercat să „sistematizez“ spectacolele pe care le-am văzut, cu ideea unei statistici finale și, evident, după ce mi-am sondat memoria afectivă provocat de întrebările dilematice, am parcurs și lista din computer. Senzația e bizară, căci producțiile văzute în ianuarie îmi par deja străvechi, nu pentru că le-aș fi uitat, ci pentru că 2017 a fost luuuung și aglomerat. Bilanțul m-a derutat nițel, pentru că, matematic, n-aș fi făcut tot anul decît să văd teatru și să mă dau cu avionul/trenul/autocarul/automobilul; dar n-a fost chiar așa, totuși. Evident, între cele vreo 130 de spectacole văzute, multe au fost bune, demne de „vînat“ de teatrofili. Dar n-o să fac, precum anul trecut, un top. Și pentru că mi-e teamă că unele îmi vor scăpa, inevitabil, dar și pentru că sper să le reunesc în Festivalul de Teatru Nou de la Arad în 2018. Totuși, am și ceva de top, cu mențiunea că e un top foarte subiectiv: paradoxal, am și ratat producții yummy ale anului curent, așa că e posibil să am niște revelații la anul.
1) Două spectacole sînt în topul ăsta atipic. Unul e Rambuku de (sau după) Jon Fosse, montat de Mihai Măniuțiu la Teatrul Național din Timișoara. Un spectacol copleșitor prin emoție, cu imagini care-ți rămîn nu doar pe retină, ci și în memoria afectivă, care poate fi privit și istoric, și metafizic, și erotic, și metaforic, și simbolic, și mistic. Și care parcă e un tablou-oglindă al omenescului, cu relele și bunele sale. Asta distinge, zic eu, Rambuku de alte spectacole foarte bune: capacitatea lui de semnificare, dincolo de spații și timp.
Trebuie să spun un lucru care probabil va deranja: a început să mă îngrijoreze un anume minimalism narativ al teatrului românesc, în care sînt neglijate mijloacele estetice ca să sublinieze teza. Arta nu trebuie să mizeze doar pe cerebral, pe rațional, pe un catharsis ideologic, ci și pe emoție, pe afect, pe simbol, pe re-cunoaștere. Ăsta e temeiul empatiei. Or, Rambuku, precum În adîncuri anul trecut, e un spectacol pentru public. Nu pentru publicuri.
Celălalt spectacol din topul personal este Ia uite cine s-a întors de Timur Vermes, în regia lui Theodor Cristian Popescu, de la Teatrul Național din Tîrgu Mureș, compania Tompa Miklós. O satiră scrisă și montată cu tăioasă și sarcastică inteligență, dar care devine capodoperă prin jocul unui actor: József Biró. În interpretarea lui excepțională, figura lui Hitler – personajul principal – nu e caricaturizată, dar nici eroizată. Avem de‑a face cu un biet om, lipsit de orice fel de aură, nu ridicol, nici teribil, ci doar fără rost. E o aneantizare simbolică formidabilă. În istorie rămîn oamenii despre care se vorbește. Redus la postura de oarecare, Hitler-eroul piere de tot. Sper sincer ca József Biró să ia un premiu UNITER pentru rolul ăsta.
3) Fenomenul cel mai interesant (adică demn de analiză) al anului: tineri regizori pe „scena mare“. Sentimentul cel mai intim-cinic-anxios al anului (de discutat în altă parte, însă): vaca ne dă lapte, oaia ne dă lînă. Criticul ce ne (mai) dă?
- Cristina MODREANU
Blocajul instituțiilor publice
1) Familia fără zahăr – un musical plin de umor pe o temă cît se poate de serioasă și de mare actualitate, în contextul încercării unor forțe retrograde de a schimba Constituția României. Nu prea cred în musical pe scena românească, a fost pînă acum doar un semn de import facil de dragul entertainment-ului, dar muzica lui Bobo Burlăcianu, versurile lui Bobi Dumitraș, textele Mihaelei Michailov și extraordinarii actori din acest spectacol reușesc să folosească inteligent și în mod original spectaculosul formatului pentru a atinge un nucleu extrem de sensibil pentru noi toți. Nu în ultimul rînd, faptul că spectacolul este co-produs de un teatru de stat, Teatrul Mic, și Centrul educațional Replika mi se pare un exemplu de bune practici pentru un necesar viitor împreună al celor două tipuri de instituții.
Din aceeași categorie a musicalului original face parte și un alt spectacol excelent – Visătorul, dramatizare de Antoaneta Zaharia după Ian McEwan, conceput de Ada Milea împreună cu actorii Teatrului Tineretului din Piatra Neamț.
2) Nereușita principală în ultimii ani este blocajul instituțiilor publice, lipsa reformării unui sistem care produce un număr tot mai mare de „rebuturi“ scenice, coborînd numitorul comun pentru a crește numărul de spectatori. Lipsa de viziune a directorilor acestor instituții, lipsa unei coerențe repertoriale, a unor statement-uri artistice ale teatrelor, la care se adaugă polarizarea percepției critice, după modelul întregii noastre societăți – sînt, de asemenea, lucruri care mi s-au părut și mai evidente și mi-au dat mai mult de gîndit anul acesta.
3) Cel mai interesant și de bun augur fenomen mi s-a părut tot mai clara „ieșire din tranșeele independente“ a unor creatori ale căror voci meritau să fie (și) mai clar auzite. Începînd cu exemplul cel mai clar, al Gianinei Cărbunariu, care a devenit managerul Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, reușind deja să organizeze o ediție a festivalului local benefic conectată la actualitate, la Radu Apostol și colaboratorii săi de la Replika, ce dezvoltă proiecte împreună cu Teatrul Mic (spectacolul menționat mai sus, dar și proiecte educaționale) sau la David Schwartz și Andreea Vălean care au demarat noi proiecte la Teatrul Evreiesc de Stat. Intrarea lor pe scenele publice, fără a-și pierde independența și ideile, înseamnă o esențială doză de oxigen pentru spectatorii acestora și pentru teatrul românesc în general.
- Oana STOICA
O stagnare a inovării
1) 2017 a fost un an teatral în care s‑au coagulat, s-au dezvoltat şi au continuat demersuri artistice conectate, direct şi lucid, cu lumea şi cetatea, şi care reprezintă, în acelaşi timp, amprente personale ale unor creatori cu identităţi teatrale tot mai bine conturate. Artists talk, un spectacol de Gianina Cărbunariu la ArCuB, deconstruieşte relaţia dintre social şi artă şi modul în care arta captează şi manipulează discursul social, devine sociofagă. Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa?, regia Mihai Lukács, producător Compania de teatru Giuvlipen, pornește de la un caz real şi investighează accesul la educaţie al unei comunităţi marginale, între sărăcie, prejudecăţile celor din jur şi propriile cutume restrictive, şi face parte dintr-un demers cu mize mari: înfiinţarea unui teatru rom. Cu Anul dispărut 200/7 de la Teatrul Mic, Ana Mărgineanu şi Peca Ştefan încheie o serie de spectacole care resuscitează, obiectiv şi subiectiv, memoria individuală şi colectivă asupra unor momente precise din istoria noastră recentă. Aş mai zice de cele trei spectacole realizate de David Schwartz, Corp străin, ’90, Miracolul de la Cluj, care abordează chestiuni sociale ce influenţează istoria recentă şi prezentul, atît politic, la nivel global, cît şi social, la nivel individual. Un pic dincolo de topic, turneul la Bucureşti al Teatrului Spălătorie de la Chişinău, din iunie 2007, a fost un moment extraordinar al acestui an teatral.
2) Voi indica o tendinţă negativă, nu un spectacol, căci mi se pare irelevantă numirea unor nereuşite punctuale: o adîncire a prăpastiei între limbajele performative conservatoare (ca să nu zic depăşite) şi cele noi, în care primele rămîn dominante, în condiţiile în care şi o parte din formulele estetice inovatoare s-au manierizat sau clasicizat între timp. O stagnare a inovării.
3) Închiderea Festivalului Temps d’Images de la Cluj, ca semnal al unei generaţii de manageri culturali independenţi care a obosit. Statul nu a găsit, cu intenţie sau nu, nici o formulă prin care operatorii culturali independenţi care au o activitate continuă şi de calitate o perioadă lungă de timp să primească un minimum de susţinere financiară constantă pentru derularea activităţilor. Asta a dus la blocarea acestor operatori culturali într-o stare de precaritate epuizantă. În condiţiile noului Cod Fiscal, precaritatea independenţilor, artişti şi nu numai, se va accentua şi mai mult.
Stabilizarea unor centre performative independente precum Reactor, Replika, Macaz, Teatrul 3G, Point, Linotip. Avînd în vedere situaţia enunţată mai sus, sper să aibă putere să reziste.
Aceasta este doar o speranţă: directoratul Gianinei Cărbunariu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Nu ştiu dacă va rămîne un caz izolat sau ar putea determina deschiderea teatrelor către o generaţie nouă de manageri. Asta din cauză că, pe de altă parte, unul dintre cei mai eficienţi directori de teatru, Lucian Vărşăndan, a fost îndepărtat de la conducerea Teatrului German de Stat din Timişoara.
Aş mai spune că breasla teatrală, în ansamblul ei, este mai divizată ca nicio-dată. Şi asta se produce în propria defavoare.
pagini realizate de Matei MARTIN
Foto: A. Bulboacă