Anul teatral 2016

Ce rămîne din sutele de spectacole produse anul trecut în România? Șapte critici răspund la aceleaşi trei întrebări: 1) Care a fost cel mai bun spectacol? 2) Care a fost cel mai prost spectacol / cea mai mare dezamăgire? 3) Care a fost cel mai interesant fenomen în anul teatral 2016?

● Miruna RUNCAN

1) Nici anul ăsta n-am reușit să merg la teatru atît de mult cît mi-aș fi dorit. Așa că, evident, răspunsurile mele vor fi doar rezultatul unei priviri parțiale și, desigur, asumat subiective. Subiectivitatea începe chiar cu prima întrebare – e posibil ca unele spectacole să aparțină fizic producției anului 2015, dar eu să nu fi ajuns să le văd decît în 2016. Ce-am remarcat cu maximă încîntare în 2016 este un anume trend al tinerilor actori-regizori de a-și lua viața în propriile mîini, cu propuneri extrem de curajoase, uneori individuale, alteori colective, produse inițial în condiții de independență, dar găzduite (mai degrabă aleatoriu) de instituții publice. E cazul adaptării libere Aglaja, după De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi, adaptare semnată de excepționala actriță ce interpretează rolul titular, Alina Petrică. Ea a reușit să coaguleze în proiect o echipă minunată de colegi, sub coordonarea expresivă și exuberantă a lui Ștefan Lupu. Spectacolul, care înțeleg că și-a căutat o casă ceva vreme, e produs sub umbrela Centrului Cultural European UNESCO „Nicolae Bălcescu“. La fel de surprinzătoare și fascinantă mi se pare și temerara producție din programul „9G“ al TNB, cu (D)efectul placebo, al cărei concept și coregrafie sînt semnate de același Ștefan Lupu, dar la a cărei construcție a colaborat fiecare dintre actorii tineri (unul mai bun ca altul) implicați – un fenomen de tip devised în expansiune energică, se pare. Aș adăuga acestei scurte liste și un spectacol aparent „clasic“, produs de Teatrul Municipal Baia Mare, Columbinus de Stephen Karam și P.J. Paparelli, traducere de Maria Negoiță. Nu numai regia lui Horia Suru este pe cît de minuțios gîndită, pe atît de dinamică și încărcată cu o genuină expresivitate (aici sînt de menționat toți coautorii: Cristian Marin pentru scenografie, Sophie Duncan – coregrafie, Călin Ionce – sound design și muzică originală, Liviu Popovici și Dan Cristian Popovici pentru video), ci spectacolul în întregul său degajă, prin participarea creatoare a tinerilor actori, un soi de energie vie, unitară, efervescentă – cu care pleci acasă și te urmărește multă vreme.

2) Evident c-am văzut și spectacole care-au fost, pentru mine, pierdere de vreme, dar mi-e imposibil să fac un top.

3) Două sînt fenomenele pe care le-aș nota aici. Unul este interesul vădit, răsărit în mai multe locuri dintr-odată, față de spectacolele dedicate publicului tînăr, adolescent și postadolescent. E un semn de sănătate socială și artistică, iar el vine, din nou, mai degrabă din zona independentă, extinzîndu-se și asupra unor instituții subvenționale. (În această ordine de idei, acum realizez că eu am văzut excelenta montare a lui Bobi Pricop de la Luceafărul cu hit-ul dramaturgic al momentului, Pisica verde de Elise -Wilk, abia în iune, la Arad, deci chiar dacă producția e din 2015, în percepția mea tot unul dintre cele mai grozave spectacole ale lui 2016 e...) De altfel, excelenta echipă a Reactor din Cluj a pornit încă din toamna lui 2015 un proiect ambițios și eficient, continuat și-n acest an, de scriere-producție-difuzare a unor spectacole originale pentru adolescenți, dezbătute apoi cu spectatorii lor, intitulat chiar așa, Teen spirit.

Al doilea fenomen pe care aș vrea să-l marchez aici e revirimentul cărții de critică de teatru, în pofida enormelor piedici pe care le are de-nfruntat și categoria de cărți, și breasla în ansamblul ei. Au apărut cărți bune și folositoare, bine structurate și bogat documentate, dac-ar fi să mă opresc măcar la Elefantul din cameră. Ghid despre teatrul independent din România al Iuliei Popovici, la Fluturele gladiator al Cristinei Modreanu ori la culegerea coordonată de Oltița Cîntec Regia românească, de la act de interpretare la practici colaborative. De altfel, dincolo de tristețile individuale și colective legate de dispariția treptată a spațiului de manifestare a profesiei, critica de teatru a dat anul ăsta primele semne de trezire din somn, doar eu participînd la două colocvii foarte dinamice, unul dedicat rolului criticii în formarea publicurilor, organizat de aict.ro în cadrul FestIN pe Bulevard, celălalt dedicat reîntoarcerii regizorilor aflați în exil în 1990, organizat de aict.ro în colaborare cu Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Aș zice că, asemenea tinerilor artiști, și criticii de teatru dau semne că încearcă să-și ia soarta în propriile mîini.

● Oana STOICA

1) A fost un an cu spectacole bine făcute şi cu un discurs critic asumat. Nu (mai) vorbim de superproducţii cu dramaturgie clasică, ci de texte noi, despre actualitatea imediată sau viziuni critice asupra istoriei recente. La Teatrul Mic, Anul dispărut 1989, text: Peca Ştefan, regie: Ana Mărgineanu, este o incursiune în trecutul subiectiv care a precedat Revoluţia din 1989, cu o structură dramaturgică modulară care permite perspective diferite ale spectatorului asupra poveştilor pe ideea că adevărul nu este accesibil integral. Rovegan, spectacolul Catincăi Drăgănescu de la Centrul Replika, pune în discuţie migrarea forţei de muncă feminine din Moldova în Italia. Deziluzia imigrării şi efectele colaterale ale acesteia – abandonul şcolar, destrămarea familiilor, dezrădăcinarea – sînt prezentate într-o variantă modernă a basmului Capra cu trei iezi. Spectacolul lui Andi Gherghe pe textul lui Csaba Székely, MaRó, prezintă într-o formulă minoră – scheciuri absurde – relaţia cotidiană dintre români şi maghiari, cu fricile, umorile, idiosincraziile ambelor părţi. E de remarcat succesul acestui spectacol, producţie a unei companii independente fără spaţiu propriu din Mureş, Teatru 3G.

2) Mi se pare îngrijorător faptul că sub eticheta „cultură“ au apărut în Bucureşti instituţii finanţate de Primăria Capitalei: Teatrul „Stela Popescu“, Teatrul Principal, Teatrul Dramaturgilor Români sau Festivalul de Dramaturgie „Rodica Popescu Bitănescu“, promotoare, de fapt, ale divertismentului.

3) Impunerea unor spaţii independente, cu identitate bine conturată şi programe coerente precum Centrul Eucaţional Replika din Bucureşti şi Reactor de Creaţie şi Experiment din Cluj. Îmbucurător este şi interesul tot mai mare pentru subiecte sociale şi pentru investigarea critică a trecutului recent şi a prezentului, atît în zona independentă, cît şi pe scenele de stat. Există, desigur, şi abordări superficiale pentru că această direcţie poate fi percepută greşit drept o modă. Dar lucrurile se vor decanta în timp.

● Mirella PATUREAU

1) „Handicapul“ meu, dar care poate fi văzut și ca o poziție de facilitate, este că vin în România în special în perioada de festivaluri și mă găsesc deja în fața unui palmares de calitate. Cineva a făcut un triaj serios înaintea mea, deși nu ne unesc întotdeauna aceleași criterii. Tocmai din cauza asta, îmi rezerv și cîteva inițiative personale. Astfel am descoperit un Hamlet inedit, concept de Peter Kerek, la Unteatru, unde de vreo patru ani știu că vin „la sigur“, un spectacol care m-a surprins și m-a țintuit locului. Un teatru unde forța vine de la actori, dar actori formidabili, într-un spațiu „sărac“, vezi Grotowski, și din inteligența jocului și a decupajului scenic. Un Hamlet direct, violent, jucat în trei, Peter Kerek, Alina Berzunțeanu și Richard Bovnoczki, care-și împart personajele între ei, trecîndu-și ștafeta de la unul la altul cu o viteză și o implicare corporală absolut amețitoare. Un spectacol rar, exigent și care prinde ca într-o menghină spectatorul, corp și suflet. Cel mai bun spectacol, mă întrebați, poate cel mai puternic și mai îndrăzneț. Și dacă ați adăuga întrebarea despre spectacolul cel mai necesar și relevant pentru publicul de azi, aș spune: Anul dispărut 1989, de Peca Ștefan, în regia Anei Mărgineanu.

2) Prefer să vorbesc despre dezamăgiri, căci aici intră în joc un sentiment pozitiv. Nu poți fi dezamăgit decît de o promisiune neîmplinită. Aș vorbi aici despre dezamăgirea în fața unui spectacol cu merite actoricești reale, pentru că, sincer, mă așteptam la mai mult de la spectacolul lui Radu Jude – Scene din viața conjugală la Teatrul Național din Timișoara. Poate și pentru că regizorul de film Jude ne-a obișnuit cu alte bareme. Dar este o dezamăgire care nu șterge nimic din încrederea pe care continui să i-o acord. Mai ales că nu are nimic de a face cu reacția de refuz față de șușele care mai inundă și anul acesta multe alte scene, nu lipsite de pretenții. Dar cum nu am fost, de pildă, să văd festivalul doamnei Bitănescu, voi tăcea, din respect pentru profesia de critic.

3) Aș vorbi în primul rînd de o continuitate. Dar, concret, ce a fost nou anul acesta a fost o tentativă de a defini un statut al breslei, complement la o deschidere din ce în ce mai afirmată pentru un alt mod de a face teatru azi. Este vorba de o tendință care s-a afirmat deja de peste un deceniu și care continuă, val după val, de la Bobi Pricop și Andrei Măjeri sau Eugen Jebeleanu și Leta Popescu la tinerele regizoare revelate de proiectul Cristinei Modreanu Surorile Heddei, Catinca Drăgănescu și Ioana Păun, cu acest Inamic al poporului după Ibsen, de o actualitate care doare din ce în ce mai tare. Tot în mod concret, apariția unor noi locuri de creație ca Replika (deja din 2015), Macaz, Reactor, Apollo 111, teatrul cineaștilor. Dar toate astea au fost în 2016… și le doresc mult curaj pentru ce ne așteaptă.

● Cristina MODREANU

1) În topul meu personal s-au regăsit spectacole care au atins un prag al excelenței în moduri diferite. iHamlet, produs de Asociația Punctart în colaborare cu Teatrul Excelsior, regizat de Catinca Drăgănescu, pe un text de Elise Wilk, a fost cel mai bun spectacol pentru adolescenți pe care l-am văzut de mult timp. Rescrierea poveștii lui Hamlet cu elemente multimedia este un pas inteligent și necesar înspre recîștigarea unui public fără de care viitorul teatrului este incert. Iarna, o producție a Teatrului Nottara în regia lui Mihai Măniuțiu, e un spectacol la limita dintre teatru și dans, marcînd reîntoarcerea regizorului la un minimalism de dincolo de timp și de lume, plecînd de la textul unuia dintre cei mai speciali dramaturgi contemporani, norvegianul Jon Fosse. Actorii Catrinel Dumitrescu, Andi Vasluianu, Ștefan Lupu și coregrafa Andreea Gavriliu, o prezență tot mai puternică pe scena de teatru de la noi, confirmînd turnura performativă a acestuia, se depășesc pe ei înșiși în decorul auto-conținut al lui Adrian Damian. Spectacolul Oameni obișnuiți, o producție a Tea-trului Naţional „Radu Stanca“ Sibiu în cadrul proiectului „Be SpectACTive!“, co-finanţat prin programul „Europa Creativă“, a avut premiera internațională în martie 2016, în cadrul festivalului austriac Wiener Festwochen 2016, confirmînd interesul pentru teatrul ancorat social al Gianinei Cărbunariu. L-am văzut la București, urmat de Gala Active Watch, care i-a premiat inclusiv pe avertizorii de integritate români, deveniți personaje în spectacol, apoi la Sibiu, unde a fost urmat de o discuție cu avertizori de integritate din Marea Britanie și România – ale căror povești, ce stăteau la baza producției, evoluau în continuare. Oameni obișnuiți rămîne pentru mine cel mai bun spectacol al anului 2016 pentru că trece dincolo de rama scenei, devenind un fenomen, capabil să informeze și să schimbe mentalități, demonstrînd forța de impact reală a teatrului în societate.

2) Cel mai prost „spectacol“, într-un sens mai larg, social, a fost războiul deschis de președintele UNITER, Ion Caramitru, împotriva singurului ministru reformator al Culturii pe care l-am avut de multă vreme, actualul senator Vlad Alexandrescu. A fost o dezamăgire să văd cîtă energie a cheltuit uniunea de creație din care fac parte pentru a obține demisia acestui ministru, cînd lumea teatrului de la noi are atîtea probleme nerezolvate de ani de zile și pentru care nu se face nici un efort: salarii extrem de mici, condiții de lucru precare, lipsa unui statut al artistului care conduce la tratarea în special a actorilor cu lipsă de respect și chiar cu abuzuri în unele instituții, lipsa de atenție oficială pentru sectorul independent, în care lucrează sute de tineri artiști etc. În loc să-și ridice vocea pentru a repara cît mai mult din aceste situații, UNITER, prin președintele său, a făcut demersuri susținute pentru a înlocui un ministru care începuse pentru prima dată un dialog necesar cu artiștii, cu breasla teatrală, și care intenționa să aducă la zi o legislație învechită, care nu mai corespunde de mult cu realitatea din teren. 2016 a însemnat încă un pas înapoi pentru lumea teatrală din punct de vedere al reformei administrative și e trist că asta s-a întîmplat cu sprijinul uniunii de creație, care ar trebui să fie pro-reformă.

3) Sper să nu fie doar „wishful thinking“, dar mi s-a părut că văd mai multe semne de solidarizare în teatru – ieșiri publice demonstrînd conștientizare, autoorganizare, reacții la nedreptăți flagrante. Rămîne să se confirme sau să se infirme în anul care tocmai a început.

● Claudiu GROZA

1) 2016 a fost un an teatral cel puțin notabil prin dinamica sa. Mi-am notat opt spectacole pe care le-aș fixa într-un top, dar e o selecție incompletă, căci programul aglomerat m-a făcut să ratez destule premiere tentante. Iată, deci, lista, într-o ordine aleatoriu-cronologică: Aglaja, după Aglaja Veteranyi (concept și coregrafie Ștefan Lupu, Centrul Cultural pentru UNESCO) – pentru ludicul dureros cu care evocă viața; Columbinus de Stephen Karam și P.J. Paparelli (regia Horia Suru, Teatrul Municipal Baia Mare) – pentru naturalețea incisivă și izbitoare cu care ne livrează moartea ca realitate cotidiană; Vîrful aisbergului de Antonio Tabares (regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrul „Ioan Slavici“ Arad) – pentru că face parte dintr-o serie programatică de chestionări despre individ vs „sistem“; La ordin, Führer! de Brigitte Schwaiger (regia Mihai Măniuțiu, Teatrul „Aureliu Manea“ Turda) – pentru tulburătoarea sa plasticitate vizuală; O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopții după M. Haddon (regia Bobi Pricop, Teatrul Național București) – pentru uimitoarea sa putere de-a ne sonda empatia; Sfîrșitul jocului de Beckett (regia Szabo K. Istvan, Teatrul Tineretului Piatra Neamț) & Jacques și stăpînul său de Kundera (regia Cristi Juncu, Teatrul „Maria Filotti“ Brăila) & În adîncuri de Gorki (regia Yuri Kordonski, Teatrul Maghiar Cluj) – pentru frumusețea, harul și emoția cu care povestesc despre om într-un discurs transistoric. Ultimul este, prin calibrul său cathartic, și primul în topul meu personal…

2) Nu spectacolele proaste, ci întîmplările nefericite m-au mîhnit cel mai tare în 2016. Situația de la Teatrul din Brașov, unde o administrație locală incompetentă refuză să organizeze un concurs managerial, dînd în schimb afară ori făcîndu-i să plece pe cei mai buni oameni ai teatrului, este scandaloasă. La Teatrul din Turda, managerul care a obținut cele mai bune rezultate din istoria instituției, Narcisa Pintea, a fost eliminat acum cîteva zile, din ranchiune personale și politice. Sînt încă două teatre care se vor scufunda în mocirla mediocrității, spre bucuria tîmpă a unor frustrați local. Cînd văd astfel de elucubrații ale „descentralizării“ mi se face subit dor de centralismul pur și dur…

3) Emergența (și) instituțională a unei noi generații de regizori & deschiderea Teatrului „Matei Vișniec“ la Suceava.

● Raluca RĂDULESCU

1) 2016 a fost un an fără prea multe extreme, ci mai degrabă unul călduț și safe, teatral vorbind! Am văzut peste 170 de spectacole românești și străine, dar cum se pare că în România apare cel puțin o premieră pe zi, este imposibil să vezi tot. În adîncuri de Maxim Gorki, în regia lui Yury Kordonsky – producție a Teatrului Maghiar din Cluj – este pentru mine spectacolul anului 2016. Am văzut întîi o repetiție – genială! – și apoi o reprezentație cu public. Am mers cu inima strînsă, fiindcă știm cu toții cîtă mizerie și durere umană este în Azilul de noapte (cum este cunoscută piesa la noi). Dar magia era la locul ei și, dincolo de tot realismul montării, am văzut cerul și speranța. Da, actorii sînt năucitori, scenografia e impecabilă, Yury Kordonsky chiar e un magician.

Iar Oameni obișnuiți de Geanina Cărbunariu, producție a Teatrului Național „Radu Stanca“ din Sibiu, a fost spectacolul care m-a marcat cel mai tare în anul 2016. Am văzut pe scenă exact ce trăiam și eu în acel moment, în viața mea. Multă vreme m-am întrebat dacă aș avea curajul de a deveni whistleblower. Am văzut o reprezentație la care erau în sală „oamenii obișnuiți“ (din România, Anglia, Italia etc.) ale căror povești personale și reale au constituit sursa scenariului, iar spectacolul a fost urmat de o dezbatere, de fapt un alt spectacol. A fost prima dată cînd am auzit într-o sală de teatru, venind din toate direcțiile, replici de genul „E ca la noi la job“, „Și la ei, ca la noi“, „Uite, mă, ca șefu’ meu!“. Și cred că aproape orice adult de pe această planetă a trăit cel puțin o dată în viață o situație similară.

2) Dacă cel mai bun spectacol pentru mine a fost o producție a Teatrului Maghiar din Cluj, și la extrema cealaltă aș plasa o producție a aceluiași teatru: Pelicanul de August Strindberg în regia lui Felix Alexa (văzut, ce-i drept, la București, în FNT). Luate separat, elementele spectacolului par OK: actori de mare calibru, un regizor titrat, scenografie funcțională, dar împreună nu mai merg. E ca un labirint în care te rătăcești rapid și nu pare că ai mai scăpa vreodată. Și-atunci apare punctul forte al spectacolului. Durata: doar 70 de minute!

3) Nu știu dacă se poate numi „fenomen teatral“, dar cu siguranță a fost subiectul anului: conflictul de la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Brașov. Cît adevăr sau post-adevăr (?!) și cîtă manipulare, politică, incompetență sau rea-voință sînt acolo, nu cred că știe nimeni. Realitatea e că un teatru care are toate premisele să fie unul de succes s-a afundat într-o mlaștină din care deocamdată nu reușește să iasă. Altfel, aș mai remarca și intersectarea teatrului cu filmul: regizorul Radu Jude a montat două spectacole de teatru și acum începe repetițiile la un al treilea, ca și mai tînărul regizor Nicolae Constantin Tănase, iar regizorul Alexandru Dabija a jucat deja în mai multe filme. Dar și tendința tot mai multor regizori de a-și scrie propriile scenarii, și chiar cu succes, Radu Afrim fiind un excelent exemplu.

● Cristina RUSIECKI

1) Hai s-o spun pe față: capodoperele m-au cam ocolit în 2016. Nu cel mai bun spectacol se distinge ușor, ci mai degrabă cel mai interesant fenomen. În condițiile în care nu actul artistic individual a strălucit de inventivitate, îmbucurător este faptul că se nasc direcții estetice clare, că ele anunță sau confirmă un parcurs deja existent, că angrenează o sumă de spectacole valoroase. Iar senzația generală este – cel puțin în teatrul independent – că se coace un altceva.

Totuși, răspunsul punctual la întrebare este Menajeria de sticlă, Teatrul Point, pentru decupajul chirurgical al regizoarei, care face dintr-un text datat unul actual și viu, pentru situațiile concrete și contemporane, pentru actoria impecabilă, pentru obiectele și costumele ingenioase, cu jocul lor de transparențe în alb.

2) Nu cel mai prost, avînd în vedere că ideile erau provocatoare și actorii buni, dar, cu siguranță, printre cele mai plictisitoare: Electra, regia Andriy Zholdak, Teatrul Național din Macedonia, prezentat în cadrul Festivalului Interferențe. Cele două ore trecute în program se dublează. Cîtă redundanță poate înghiți un biet spectator? Fiecare gest este reluat de cel puțin patru ori. Pervers, regizorul te ține agățat de un breviar al brutalităților de tot soiul prin filmarea live, la prim-plan. Exact ca filmele proaste de la TV. Electra mai ia o cafteală, mai poștește o țigară cu Iisus. Nu strîmbați din nas, că scenariul, mai mult mut, este actualizat. În debutul spectacolului, pe scenă, tronează în centru closetul. Zholdak, desigur. Prima scenă: aproximativ 20 de minute de violență pură. Zholdak, desigur. Iar agresivitatea nu contenește timp de patru ore. Zholdak, desigur. Și, ca nu cumva să uităm cine e regizorul acestei capodopere, așezat pe culoarul dintre rînduri, Zholdak intervine la un moment dat dînd nu știu ce indicație genială. Spectatorii ies din sală pe capete. Un nou exemplu în care un regizor cu idei îndrăznețe se autosabotează. Dacă ar fi avut o brumă de discernămînt, cu tot naturalismul său ultra-accentuat, dacă și-ar fi condensat spectacolul la o oră și jumătate, ar fi putut să iasă chiar bine.

3) Apariția Teatrului Point din București, care, în numai un an de la înființare, și-a probat programul consistent: texte străine noi, scrise după 2005, despre problemele lumii contemporane, nereprezentate pînă acum în România; texte românești scrise de autori de azi despre lumea noastră, unde accentul cade pe „aici și acum“; sau, dacă e vorba de texte clasice, montări de o noutate radicală, așa cum se întîmplă cu Menajeria de sticlă. Și, pe viitor, poate producții create după metoda devised theatre, workshop-uri și rezidențe pentru dramaturgi străini, dramaturgi comisionați care să scrie special pentru acest teatru. Apoi: dacă nu ar fi avut premiera în noiembrie/decembrie 2015, aș fi numit, fără să clipesc, la punctul 1, The Sunset Limited și Livada de vișini de la Unteatru, regia Andrei & Andreea Grosu. Dacă în cazul Teatrului Point am semnalat amploarea pe care a luat-o într-un singur an, Unteatru merită subliniat pentru anvergura pe care a dobîndit-o în numai cîțiva ani de la înființare. Unteatru numai cu spectacole bune și foarte bune! Montări valoroase, propuneri interesante și un grup de super-actori talentați, care dovedesc că pot să joace orice. Fără mare tam-tam mediatic, fără vreun militantism care să-ți deschidă ochii cu vîrful de la forfecuță, Unteatru își vede de program pentru ca, stagiune după stagiune, propunerile sale să se dovedească tot mai consistente. În fine, un alt fenomen demn de semnalat este reluarea activității Teatrului 74 din Tîrgu Mureș și a Festivalului său UNIDRAMA, după cîțiva ani de întrerupere cauzată de reconsolidarea Cetății. Cu un deceniu în urmă, cînd teatrul independent din România însemna LUNI de la Green Hours, ACT și cam atît, Teatru 74 se remarca prin programul consistent și montările valoroase. Să sperăm că și de acum înainte ne va oferi aceleași surprize plăcute.

pagini realizate de Matei MARTIN

Foto: A. Runcanu (sus, spectacolul Anul dispărut, 1989), Replika (jos, spectacolul Rovegan)