Anul teatral 2015

20 ianuarie 2016   ARTE PERFORMATIVE

Continuăm seria de anchete despre anul cultural 2015. Ce rămîne din sutele de spectacole produse anul trecut în România? Cinci critici răspund la aceleaşi trei întrebări: 1) Care a fost cel mai bun spectacol? 2) Care a fost cel mai prost spectacol / cea mai mare dezamăgire? 3) Care a fost cel mai interesant fenomen în anul teatral 2015?

● Oana STOICA

Superofertă culturală

1) De regulă, topurile nu sînt benefice în artă, aşa că mă feresc de ierarhizări. Pot admite însă că a existat un spectacol pe care l-aş denumi „cel mai bun din 2015“. Este vorba de Tihna, dramatizarea lui Radu Afrim după romanul omonim al lui Attila Bartis, creat la Compania „Tompa Miklós“ a Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş. În acest spectacol sînt mai multe reuşite. În primul rînd, este dramatizarea lui Afrim, o întreprindere dificilă şi riscantă avînd în vedere nu numai structura arborescentă a romanului, ci şi scriitura personală a lui Bartis. Tot Afrim, cu acest spectacol, schimbă raportul pe care îl are cu textele şi tratează romanul lui Bartis ca pe un partener, nu îl foloseşte ca material de lucru, modelabil şi transformabil. Spectacolul scormoneşte traumatizant în relaţia dintre o mamă castratoare de personalitate şi fiul ei, este profund erotic, cu un erotism primitiv, visceral, devorator, bazat pe carnalitate, dar fără să fie obscen, şi asta, în sine, este o mare victorie, datorată şi actorilor maghiari de la Mureş care fac performanţă, reuşind să joace fin, cinematografic.

2) E mai puţin important cît de reuşite sînt spectacolele – arta performativă este vie, prin urmare fluctuantă – decît cît de des dă erori sistemul. Anul 2015 a adus din nou în prim-plan o problemă majoră a teatrului şi a dansului din România: spaţiile de joc. Decizia de închidere a teatrelor care îşi au sediile în clădiri cu risc seismic a produs un alt fel de cutremur în Bucureşti. Este vorba atît de instituţii de stat, cît şi de spaţii independente care s‑au închis fără să li se ofere o alternativă. Se adaugă Centrul Naţional al Dansului, care şi-a pierdut sediul în 2011 şi func­ţio­nează într-un spaţiu închiriat, insuficient şi care îi consumă mare parte din bugetul infim pe care îl are. Indiferenţa faţă de situaţia instituţiilor de cultură este cronică şi autorităţile au dovedit deja că nu ştiu / nu pot / nu sînt interesate să le rezolve problemele. Am avut în octombrie o discuţie la Primăria Capitalei cu primarul interimar de atunci despre cazul Odeon, în care am văzut care este percepţia autorităţilor faţă de cultură. Un detaliu: confuzia între cultură şi divertisment este totală. La asta se adaugă amestecul politicului în cultură. Combinaţia dintre atractivitatea posturilor de directori pentru clientela politică şi lipsa de înţelegere/competenţă a autorităţilor în domeniul cultural este letală.

3) În acest an, am remarcat două fenomene. Unul este supraoferta culturală, datorată probabil candidaturilor la Capitala Culturală Europeană 2021 depuse de 14 oraşe. Prin urmare, a crescut semnificativ numărul producţiilor culturale, al festivalurilor etc. Din păcate, publicul este acelaşi. Sînt necesare strategii de dezvoltare a publicului/publicurilor care pot funcţiona împreună cu dezvoltarea economică. Degeaba atragem public dacă oamenii nu îşi permit mai mult de un spectacol pe lună. Al doilea fenomen este dezvoltarea cantitativă a producţiilor de teatru social. Artiştii par preocupaţi de problemele cetăţii, dar cred că există şi o altă motivaţie: spectacolele de teatru social au cîştigat de multe ori licitaţiile de proiecte pentru fonduri publice. Este posibil să pară o „reţetă“ pentru obţinut bugete (ceea ce este eronat). La gîndul ăsta m-a condus faptul că multe dintre proiectele de teatru social nou apărute sînt superficial gîndite, scrise şi ulterior produse. Ele se vor cerne singure şi deocamdată nu pot spune dacă tendinţa de dezvoltare a teatrului social este reală sau artificial creată.

Oana Stoica este autoarea rubricii săptămînale de teatru în Dilema veche. În 2015 a coordonat la Teatrul Act producţia spectacolului Apă de mină de Csaba Székely.

● Oltiţa CÎNTEC

Spectacole orfane de scenă

1) Mi-e imposibil să desemnez un singur „cel mai bun spectacol“, din cauza varietăţii foarte mari, aşa încît, pentru 2015, voi indica trei producţii care mi-au atras în mod special atenţia.

Antisocial de Bogdan Georgescu (Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu), un spectacol de artă activă care chestionează pe fond întregul sistem de educaţie românesc. Documentînd prin practici colaborative factualitatea, el pune la aceeaşi masă toţi actanţii platformei educaţionale – tineri adulţi, părinţi, familie, profesori, şcoală, societate –, semnalîndu-i cusururile, implicînd prin discuţii postspectacol, obligînd la meditaţie, poate şi la schimbare. În afara selecţiilor în festivaluri, Antisocial a făcut turul ţării, jucîndu-se în 21 de oraşe, luînd astfel pulsul naţional al vulnerabilităţilor învăţămîntului autohton. Vertij (Teatrul Municipal „Aureliu Manea“, Turda), scenariul şi regia Mihai Măniuţiu, coregrafia Vava Ştefănescu şi Andrea Gavriliu, s-a individualizat prin tema abordată (sindromul Alzheimer), rezolvarea imaginativă a autoreferenţialităţii (subiect e chiar mama regizorului) şi maniera tratării ei coregrafic-imagistice. Iar Vanilla Skype de Cătălin Ştefănescu (Teatrul Act) se remarcă pentru că reafirmă în teatru magia narativităţii, a storytelling-ului, în partituri minunat susţinute actoriceşte. Liber de metode şi tehnici tipice teatralităţii, realizatorul reimpune într-o viziune caracterizată de prospeţime elementele care fac un spectacol de succes: o poveste captivantă, imprevizibilă, interpreţi foarte buni şi public dispus să-i urmărească.

2) Cea mai mare dezamăgire a fost nu o creaţie, ci închiderea Teatrelor Nottara şi Foarte Mic, ca efect direct al Legii 282/2015. Situaţia e simbolic negativă pentru o Românie care nu preţuieşte arta și artiştii, unde totul se face de azi pe mîine, fără priorităţi reale, fără termene mediu şi lung. La Nottara, trei premiere sînt gata, dar încă nu s-au întîlnit cu publicul, cîteva „spectacole orfane de scenă“ din repertoriu caută gazde, iar creatorii vor peregrina pe la Cotroceni, Clubul Militar şi ArCub cine ştie cîte sezoane. Pentru Foarte Mic se caută încă soluţii. Şi o alta, la fel de mare dezamăgire, este că, după 26 de ani de libertate şi exerciţiu democratic, politizarea actului cultural şi amestecul politicianist în activitatea teatrală sînt adesea dincolo de limitele legii, afectează arta şi, implicit, pe beneficiarii ei, spectatorii.

3) Unul dintre cele mai bune lucruri ale lui 2015 este reluarea Festivalului „Pledez pentru tine(ri)“ de la Piatra Neamţ, întrerupt mai mulţi ani din cauza lucrărilor de reparare a clădirii, operaţiuni făcute defectuos, de persoane (autorităţi, arhitecţi, proiectanţi şi constructori) care nu ştiu şi nici nu vor să afle că arhitectura teatrală are un specific obligatoriu de respectat. Ediţia a XXVII-a a reuniunii pietrene a atras un număr foarte mare de înscrişi: 80 de spectacole, 309 artişti cu vîrsta pînă-n 35 de ani, care au nevoie să lucreze, să fie văzuţi, evaluaţi, valorizaţi. Aceştia şi mulţi alţii ca ei constituie o resursă pe care se fundamentează teatrul românesc de mîine. 

Un alt eveniment semnificativ din perspectiva nevoii de teatru este înfiinţarea la Suceava a Teatrului Municipal „Matei Vişniec“, demonstrînd voinţa comunităţii locale de a utiliza resorturile artei ca mecanisme de creaţie, educaţie şi de modelare socială.

Oltiţa Cîntec este critic de teatru. A coordonat volumul Tînărul artist de teatru. Istorii româneşti recente (Editura Timpul, Iaşi, 2015). Este preşedinta Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) – România.

● Cristina MODREANU

Un peisaj teatral neomogen

1) Devine din ce în ce mai greu să declari un spectacol „cel mai bun“ alegîndu-l dintr-un peisaj teatral neomogen, patinînd de la teatru social, angajat, la divertisment facil cu vedete. Cel mai bun spectacol înscris în direcţia unui estetism asumat mi s-a părut Girafe. Fabulă urbană de Pau Miró, în regia lui Radu Afrim, produs de Teatrul Naţional Sibiu. Afrim, foarte prolific în 2015, continuă inspirat construcţia propriului univers spectacologic inconfundabil, luîndu-şi spectatorii cu el să exploreze o junglă fascinantă, plină de plante exotice, nemaivăzute.

Cel mai bun spectacol cu o piesă nouă este Apă de mină de Csaba Székely, produs la Teatrul Act de Oana Stoica, ceea ce reconfirmă importanţa comisionării dramaturgilor pentru dezvoltarea propriilor teme de interes. Spectacolul beneficiază de o echipă de excelenţi actori – Ioan Coman, Alexandru Potocean, Virginia Mirea, Alin Florea şi Irina Antonie – care nuanţează personajele dînd adîncime poveştii, dincolo de scenele comice reuşite şi de scenariul propriu-zis care pune o problemă deopotrivă gravă şi delicată: abuzul sexual exercitat de preoţii catolici asupra copiilor şi tinerilor.

Cea mai bună comedie am văzut-o în octombrie la Festivalul Internaţional de Teatru de la Alba Iulia – Dinte pentru dinte după Yasmina Reza, în regia lui Cristi Juncu. Ireproşabil gradat, în aşa fel încît fiecare scenă să adauge la tensiunea ce explodează în scene comice, şi jucat excepţional de actori care îşi ţin rolul ca pe un armăsar în frîu (Elena Purea, Roxana Marian, Nicu Mihoc, Vlad Zamfirescu), spectacolul Naţionalului tîrgmureşan îţi dă speranţe cu privire la genul comic – adesea complet compromis la noi din dorinţa exacerbată de „succes“.

2) Dincolo de un spectacol sau altul (şi au fost destule!), cea mai mare dezamăgire a fost în 2015 să văd cum se adînceşte obsesia pentru succesul facil a instituţiilor publice teatrale. Oprindu-se la suprafaţa lucrurilor, mari teatre din Bucureşti şi din ţară subvenţionate de stat scad sistematic nivelul spectacolelor produse, cresc numărul comediilor din repertorii (chiar cînd nu se numesc Teatrul de Comedie) şi produc musical-uri expirate de mult la ele acasă, în speranţa că vor aduce în sală mai mulţi spectatori. Ce reuşesc, de fapt, e să confuzioneze publicul captiv, care vine oricum din inerţie, şi să‑i dezamăgească pe acei spectatori care – pe bună dreptate – îşi doresc mai mult de la experienţa teatrală.

3) Implicarea tot mai decisă a criticilor români de teatru în producţie, curatoriat, programare de spectacole (spre deosebire de simpla „selecţie de festival“). E un fenomen care se înscrie în nevoia acută de reconfigurare a profilului criticului de teatru, în condiţiile reducerii numărului de platforme de exprimare relevante, dar ajută şi la împlinirea nevoii de reformare a scenei româneşti în general. Astăzi criticul de direcţie îşi poate construi discursul nu numai în scris, ci şi prin comisionare de piese, scriere de proiecte, curatoriere argumentată şi articulată, bazată pe idei bine explicate. Mi se pare un lucru de bun augur înscrierea criticilor de teatru din România într-o tendinţă mai largă, globală, de autoredefinire a acestei meserii. În acelaşi sens, mi se pare un lucru bun, necesar, recenta decizie a AICT, secţia română, de a se înscrie pentru prima dată oficial ca asociaţie, întărindu-şi astfel independenţa atît de necesară într-un peisaj cultural tot mai ceţos.

Cristina Modreanu este critic de teatru. Este redactor-şef al revistei Scena.ro.

● Iulia POPOVICI

Pierderea iluziilor

De fiecare dată cînd trebuie să aleg un „cel mai“ sau o „cea mai“, simt nevoia să pun nişte surdine, legate de inevitabila subiectivitate a demersului în sine, de diversitatea stilistică şi „ideologică“ a producţiilor teatrale, care le face greu de pus în ordine pe aceeaşi scară (de valori) şi, în ultimă instanţă, să spun că sînt extrem de multe spectacole pe care nu le văd, eu fiind un critic interesat mai mult de mişcările tectonice decît de repertoriul de producţii individuale. Sună complicat? Poate fi şi mult mai simplu: în teatru, ne plac lucruri diferite, unii vor să rîdă, alţii vor să alunece, prin tunelul iluziei, către o altă lume, mai bună, unii vor Shakespeare, alţii – Mamet şi LaBute, şi tot aşa. Toate pot fi „bine făcute“ (deşi aş spune că tradiţia comediei care nu vrea să concureze cu La Bloc e pe cale să se piardă la noi…), doar că e greu să le compari. Şi, eventual, să-i spui potenţialului spectator „ţie poate-ţi place genul comic şi nu te-ai dus în viaţa ta la un Ibsen, dar Ibsenul ăla e cel mai bun spectacol“…

Aşa că: 1) şi 2) N-am văzut nici un spectacol care să iasă cu totul şi cu totul din toate tiparele, am ieşit de multe ori de la teatru cu zîmbetul pe buze sau dornică să le povestesc şi altora ce-am văzut. Am văzut în străinătate spectacole pe care le‑aş pune în orice top – mi-e mult mai greu s-o fac pentru cele din România (aici intervine şi modul diferit în care priveşti nefamiliarul, şi absenţa prejudecăților, reale şi umane, oricît ne-am dezice de ele). Tind, totuşi, să fiu constantă cu mine însămi şi să spun că cel mai nereuşit şi dezamăgitor spectacol al anului a fost Înşir’te mărgărite regizat de Dan Puric la Teatrul Naţional din Bucureşti. Nu doar fiindcă este un talmeş-balmeş estetic, are o scenografie de „Cîntarea României“ (şi nu mă refer la poezia lui Russo), este jenant jucat (de actori puşi în situaţii penibile de emfază patriotardă), e lipsit de viziune regizorală şi consumat de idei păşuniste, dar şi pentru că această montare a redeschis Sala Mare a TNB, iar „prima scenă a ţării“ e ultima care ar avea motive să producă aşa ceva.

La „cel mai bun“ e mai greu. Mai am de recuperat cîte ceva şi chiar de revăzut, ca să mă lămuresc eu cu mine însămi (cred sincer, de exemplu, că, în ce mă priveşte, promovarea extrem de entuziastă din jurul reprezentaţiei din Festivalul Naţional de Teatru a dăunat receptării Tihnei lui Radu Afrim, în principiu, construcţia de aşteptări „absolute“ fiind neindicată mersului la spectacol). Ca să nu mai spun că oricum văd puţin teatru de scenă mare (făcut de altcineva decît Radu Afrim, Andrei Şerban şi încă puţini cîţiva). În topul meu s-ar regăsi, deci, Antisocial al lui Bogdan Georgescu, de la Sibiu (pentru formula scenică, jocul masteranzilor sibieni şi abordarea originală a ideii de documentar), Voi n-aţi văzut nimic, monodrama jucată de Alex Fifea şi creată împreună cu David Schwartz (în primul rînd, pentru interpretarea lui Fifea), Opera cerşetorilor de John Gay de la Teatrul Maghiar „Csiki Gergely“ din Timişoara (pentru fibra contemporan-social-politică rar întîlnită într-o producţie de scenă italiană a unei instituţiei publice) şi Anul dispărut. 1989 creat de Peca Ştefan şi Ana Mărgineanu la Teatrul Mic (imperfect, dar o demonstraţie a faptului că estetica independenţilor poate funcţiona cu succes într-un teatru de repertoriu, combinînd moduri complementare de producţie).

În plus, constat din nou că nu minimalismul ori sobrietatea i se potrivesc lui Andrei Şerban, ci opulenţa, resursele vizuale, scenice, în general, generoase – Carouselul lui de la Bulandra fiind net superior, ca realizare, Omului cel bun din Seciuan de anul trecut.

3) Cel mai interesant fenomen nu-i aparţine, de fapt, lui 2015 neapărat, însă cristalizarea lui s-a produs, am impresia, în acest an. E vorba despre „pierderea iluziilor“ artiştilor din zona independentă şi începutul desprinderii lor de cordonul ombilical al scenei publice: spirit critic, o oarecare dorinţă de autonomie, ceva asumare, independenţă ca altceva decît antrenament în anticamera teatrului de repertoriu.

Ar putea părea paradoxal, dar un semn al acestui fenomen este dezvoltarea tot mai sigură de ea a scenelor independente în afara Bucureştiului…

Iulia Popovici este jurnalistă şi critic de teatru, redactor la revista Observator cultural.  A coordonat volumul Sfîrşitul regiei. Începutul creaţiei colective în teatrul european (Editura Tact, 2015).

● Raluca RĂDULESCU

Forţa creatoare a artiştilor foarte tineri

1) Dintre toate spectacolele văzute în 2015, ultima premieră a anului de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, Clasa noastră de Tadeusz Slobodzianek, în regia lui László Bocsárdi, este spectacolul românesc care m-a lăsat fără cuvinte pentru cîteva ore bune. Tenacitatea şi chiar încăpăţînarea cu care este spusă pînă la capăt povestea unor vieţi, cu toată atrocitatea şi inefabilul lor, simplitatea, chiar austeritatea mijloacelor, forţa, energia şi coeziunea actorilor sînt ca un pumn în plex care-ţi taie respiraţia timp de 160 de minute! Însă am fost cumva pregătită pentru Clasa noastră de un spectacol al companiei Mau din Noua Zeelandă (văzut la Festivalul Dialog din Wroclaw, Polonia). În numai 90 de minute de coregrafie, teatru-ritual, muzică şi instalaţie performativă, am parcurs toată istoria universului şi a omenirii, toată viaţa mea de pînă acum şi tot ce va mai fi să fie de-aici înainte! Stones in her ­mouth de Lemi Ponifasio rămîne, pentru mine, spectacolul anului 2015!

2) Nu cred să fi avut dezamăgiri majore în 2015. Poate şi pentru că am învăţat fie să le evit, fie să merg fără aşteptări la spectacolele care m-ar fi putut dezamăgi… Dar, dacă ar fi să aleg un titlu, ar fi Înşir’te mărgărite după Victor Eftimiu, în versiunea scenică şi regia lui Dan Puric, producţie a Teatrului Naţional din Bucureşti. Şi dezamăgirea nu a fost spectacolul în sine, fiindcă eram relativ pregătită pentru ce aveam să văd. Dezamăgirea majoră a fost că speram ca redeschiderea Sălii Mari a TNB să fie marcată de o producţie puternică, actuală, poate chiar de neuitat.

Şi tot la capitolul dezamăgiri aş mai plasa şi demagogia, arbitrarul şi abuzurile care par a-şi găsi tot mai mult loc în teatrul de la noi. Prietenia şi interesele politice, financiare şi de orice altă natură sînt declarate public drept criterii de valoare. Cel mai recent exemplu este schimbarea fără explicaţii a conducerii Centrului Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti, dar nu am uitat, de pildă, nici scandalul de la Teatrul Naţional din Iaşi, rămas însă fără vreo finalitate clară sau urmări vizibile. Şi, fapt îngrijorător, exemplele ar putea continua.

3) Lăsînd de o parte zbuciumul şi haosul organizatoric-administrativ din multe teatre din România, mi s-a părut că în 2015 a fost mai vizibilă forţa creatoare a artiştilor foarte tineri, dar şi că s-au văzut mai bine rezultatele muncii susţinute a generaţiei 30+.

Cred că aş remarca activitatea Andreei Gavriliu, coerenţa, inteligenţa, umorul şi ingeniozitatea coregrafiilor şi spectacolelor pe care le semnează neîncetînd să mă surprindă. Chiar dacă lucrează destul de mult şi s-a întîmplat să şi văd cam tot, chiar şi de mai multe ori, tot n-aş ezita să revăd diafanul Bizoni montat de Radu Afrim la Teatrul Naţional din Sibiu sau tulburătorul Vertij de la Teatrul din Turda şi neliniştitul 3 ore după miezul nopţii de la Teatrul din Tîrgovişte, ambele montate de Mihai Măniuţiu, în care Andreea şi dansează. Şi, cu siguranţă, aş revedea oricînd cele două spectacole montate de ea în 2015: imaginativul Hotel PM de la Teatrul German din Timişoara şi zeflemitorul Dezorient Ex­press la Teatrul Clasic din Arad. Ar mai fi de remarcat şi efervescenţa creată de inteligentul şi ultraactualul Antisocial, o coproducţie a Teatrului Naţional şi a Universităţii din Sibiu, semnată de Bogdan Georgescu. Spectacolul a putut fi văzut în peste douăzeci de oraşe din ţară, în­tr‑un turneu naţional fără precedent în ultimii 25 de ani, a generat numeroase dezbateri şi este considerat un manifest pentru dialog creat cu şi pentru tineri.

Şi-apoi ar mai fi şi Helmut Stürmer… artist matur, scenograf care a avut toate confirmările profesionale posibile într-o carieră de aproape o jumătate de secol, în care a lucrat pentru cele mai importante scene ale lumii. În 2015 şi-a ­luat inima în dinţi să debuteze, ca regizor, la 73 de ani! Potrivit afişului Teatrului German din Timişoara, Fuchsiada este o instalaţie teatrală imaginată de Helmut Stürmer, dar mie mi se pare că este unul dintre acele momente rare de sinceritate totală, în care artistul îşi pune sufletul pe tavă/scenă, oferindu-l cu generozitate şi candoare fiecărui spectator în parte.

Raluca Rădulescu este realizatoarea emisiunii Scena şi ecranul la Radio România Cultural.

anchetă realizată de Matei MARTIN

Foto: S. Popescu, Z. Rab

Mai multe