Animale, memorii, portrete
Putin arestează, spionează, bravează în fața Occidentului, dar Putin e magnanim. Recent am aflat – oh, surpriză! – că Parlamentul rus, Duma putiniană, a votat o lege prin a cărei clemență se corijează o sancțiune pe care o descoperim retrospectiv. Astfel, s-a decis că de acum încolo nu vor mai fi rechiziționate animalele persoanelor cu datorii, că generoasa Putere nu le va mai spolia de partenerii lor de mizerie. În Rusia, ca pedeapsă, li se luau deci cîinii și pisicile celor inapți de a-și onora obligațiile pecuniare. Consternat, informația mi-a descoperit cinismul Kremlinului actual tocmai cînd el a procedat la această ameliorare legală. Cîtă mizerie… Iar ea capătă rezonanțe deosebite azi căci, mai mult ca oricînd, uneori chiar abuziv, „prietenii de pe Facebook” își postează animalele de proximitate ca parteneri de singurătate. Cîinii se odihnesc în case, se detașează pe fonduri de peisaje finlandeze, se constituie în aliați privilegiați pe vremuri de domiciliu forțat. Ei se expun pe fond de afecțiune amuzată a stăpînilor care îi fotografiază și difuzează. Pisicile sînt de asemenea parteneri casnici căci nici ele nu lipsesc, chiar dacă prezența le e diferită. Pisici tandre, ludice, leneșe. Cîini și pisici, fără discriminare. Cu emoție privesc aceste animale, emisari din intimitatea calmă a „prietenilor” mei, și mă gîndesc la „datornicii” ruși care, acum nu mai mult de o lună, erau frustrați pînă și de această minimă consolare în cocioabele lor fără fotolii și statuete, în mizeria lor extremă. Putin i-a grațiat, „grație animalieră” ce mi-a apărut în întreaga sa oroare văzînd și privind animalele de proximitate pe care cei ce le iubesc, pe bună dreptate, le afișează ca prezențe binevenite în interioarele lor.
Sub impactul însingurării generale observ un alt simptom colectiv. Interzise la socialitate și voiaje, personalități de obicei mediatic active s-au regăsit față în față cu ele însele. Drept consecință a acestei confruntări, reacția primă a fost să-și „reviziteze” trecutul, să-l mobilizeze și să-l consemneze. Extracție din prezent și protecție prin trecut. Consecință benefică a pandemiei care a redus alienarea zilnică prin abuz de exterioritate și a impus ermitajul pascalian atît de frecvent invocat. Intelectuali vîrstnici s-au dedicat acestui act mnemonic ce ne-a permis să-i descoperim, în mod fals sau iluzoriu, dar să-i putem recunoaște grație unui inedit discurs autobiografic și nu doar aceluia teoretic ai cărui străluciți protagoniști au fost. Régis Debray și Barbara Cassin, Pierre Nora sau Bernard Pivot, ca să nu-i evoc decît pe cei mai reputați, au derulat amintiri de mai mult de o jumătate de secol și au reconstituit un fel de panoramă subiectivă a Franței de ieri, amestec de cunoscut și necunoscut. Memorii pe timp de ciumă. Mulțumită ei s-au scris aceste cărți și merită să-i mulțumim măcar pentru asta. Lumi dispărute au reapărut și, astfel, în locul mizerabilei „autoficțiuni” hibride a unor autori fără „biografie” reală, s-a revenit la „autobiografia” nedesimulată și asumată. Nu împachetată într-o narațiune ce-și reclamă astfel o autenticitate improbabilă, ci practicată ca reîntoarcere la sine în numele unei expediții solipsiste fără nici o umbră de disimulare scripturală. „Eul” și-a reconsiderat drepturile, „eul” memoriilor scrise în recluziunea caselor și în intimitatea animalelor.
Bernard Pivot
Un fenomen adiacent i se poate asocia. Teatrul și-a reînviat „memoria” atît de discreditată a înregistrărilor de altădată, a arhivelor rar consultate, a ruinelor pe care acum, adesea, le-am revizitat. La „memoriile” unor autori se asociază, deci, și cele ale scenei. Atît unele, cît și altele m-au consolat. Nu regret complet căci mi-am spus – îndrăznesc să o mărturisesc? – că astfel am evitat atîtea eșecuri, atîtea eforturi, atîtea decepții. „Călătoria în trecut” putea fi discreditată ca o evaziune comodă, dar, acum, ea ne-a permis cea mai justă conviețuire cu izolarea. Nu activismul „prezenteist” al unor trupe și teatre, demagogic și artistic inexistente, ci arheologia unei arte care și-a explorat resursele înmormîntate în rezerve ferecate. Și, astfel, memoriile, literare sau teatrale, au nutrit prezentul văduvit de viață.
Fiecare experiență extremă produce revelații și de aceea trebuie să-i admitem impactul. Să-i examinăm consecințele. Iar una dintre cele mai flagrante – ea m-a surprins – a fost explozia unui narcisism galopant. Cîte autoportrete, de zi și de noapte, n-au traversat ecranul meu – legiuni întregi, figuri din față și din profil, siluete agile, o galerie de vanități. Cît se iubesc cei care-și expun chipul cu o frecvență uneori exponențială! „Eu, eu, eu – ce plictis!”, spunea Cioran. Parafrazîndu-l, aș zice: „Ce impudoare!”. De ce atîta nevoie de expunere? Și dintr-o dată, sub impulsul refuzului resimțit, am intuit răspunsul posibil: „Din singurătate”. Și nu doar din vanitate. Portretele pustiului.
Am descoperit cît de necesar e spectatorul, cel care privește. Nicicînd această constatare nu s-a revelat mai explicit ca atunci cînd un reputat jucător de tenis purtînd numele unui mare pictor de icoane, Andrei Rubliov, după un succes important pe teren s-a instalat, singur, în tribună și a aplaudat. Emblematică mărturie a jucătorului frustrat de public. Cît l-am iubit eu, spectator de o viață! El confirmă ironic convingerea pe care pandemia a impus-o: co-prezența spectatorului e indispensabilă. Fără de ea, practicile artistice sau sportive sînt invalide și spoliate de intensitatea relației de participare care le e consubstanțială. O nouă revelație trăită și resimțită grație pandemiei. Spectatorul, din prezență considerată înainte ca subalternă, s-a revalorizat pentru a se constitui în prezență paritară. COVID-ul a asociat flagrant cei doi termeni: actorul și spectatorul. Căci nimeni n-a imaginat tristețea tribunelor goale și a sălilor despuiate de public. Ne sîntem necesari unii altora – aceasta e convingerea pe care azi, împreună, o asumăm. Pandemia a impus statutul „dublului” ca relație indispensabilă în ceea ce se numește „les arts du vivant”.
Traversez străzile Parisului care, cu atîtea magazine închise, seamănă cu gura unei babe știrbe. Ce dezolare…
P.S. Aud din întîmplare, tîrziu în noapte, că Joe Biden a recunoscut „genocidul” armean. Recunoaștere luminoasă a unei tragedii pe care Franța a asumat-o de mult, dar America, îndelung, a camuflat-o. Mă bucur pentru prietenii mei armeni și, nostalgic, mă gîndesc la milionul de creștini masacrați atunci. O împăciuire, și ea pe fond memorial. Dar cît de binevenită!
George Banu este eseist și critic de teatru. Cele mai recente cărți publicate: Viață și teatru pe scena lumii (Editura Polirom, 2021) și O lumină în inima nopții (Editura Nemira, 2021).
Foto: wikimedia commons