Angélica Liddell jeleşte
● Ping Pang Qiu, de Angélica Liddell. Cu: Angélica Liddell, Lola Jiménez, Fabián Augusto Gómez Bohórquez, Sindo Puche. La Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu.
O femeie în rochie roşie, cu o perucă turcoaz, rosteşte un monolog despre China. Vorbeşte încet, impersonal, dar îşi expune nonşalant un sîn sau îşi ridică obraznic rochia peste talie. Nu poartă lenjerie intimă. Este seducătoare, cu o senzualitate afişată indiferent, care frizează uneori, aparent accidental, eroticul. O expunere detaşată, nu rece, mai degrabă nepăsătoare, care captează senzorial privirile, în timp ce textul, deşi rostit neutru, sună visceral poetic. Ping Pang Qiu este un performance politic cu un scenariu nenarativ şi o structură postdramatică, în care Angélica Liddell curatoriază texte, imagini, acţiuni şi obiecte prin care încearcă să conceptualizeze dispariţia Chinei sub dictatura comunistă. Spectacolul dezbate relaţia între dictatură şi intimitate, modul în care prima o distruge pe a doua. Efectul de bumerang – cu referire directă la Revoluţia Culturală şi Mao – prin care „evoluţia“ politică duce la extincţia societăţii are corespondent în identitatea individului: identificarea proprie a autoarei la intersecţia între disciplină, pasiune şi ambiţia de a învăţa cele 4000 de caractere chinezeşti „pentru a putea îndura disperarea“. Spectacolul este o introspecţie într-o Chină dispărută sub dictatură, depersonalizată prin controlul abuziv al vieţii personale. Tinerii chinezi, pentru care Mao este o legendă, sînt victimele propagandei. Formula teatrală folosită de Angélica Liddell este una radical postmodernă, bazată pe performarea conceptelor. Spectacolul nu ţine cont de construcţii dramaturgice şi dramatice, mai degrabă asociază monoloage şi acţiuni într-un construct performativ. Angélica Liddell performează dezinvolt, dezinhibat, asumîndu-şi postura unei Chine indecente politic, indecente moral, indecente uman.
Spectacolul inventariază diferite elemente de cultură chineză, de la caracterele necesare pentru lectură la statuetele miniaturale ce întruchipează armata (în relaţie directă cu doi soldaţi chinezi în pantaloni scurţi, interpretaţi de actori), de la aşa-numita „diplomaţie Ping Pong“ care a relaxat relaţiile americano-chineze în anii ’70 (invitarea echipei de tenis de masă a SUA în China, urmată de vizita preşedintelui Nixon) şi a dus la „orbirea“ Americii în faţa încălcării drepturilor omului la Beijing (efectul de bumerang), de la imaginea iconică a omului care a blocat cu mîinile goale tancurile din Piaţa Tiananmen, la Micuţa Carte Roşie a lui Mao, din care doctrina comunistă este recitată litanic. Pe fundalul operei lui Gluck – Orfeu şi Euridice, Angélica Liddell iniţiază un demers de eliberare de obsesia unei Chine iubite, abandonată acum „morţii“, o Euridice niciodată regăsită, anihilată de îndoctrinarea culturală şi teroarea politică („un om fără doctrină seamănă mai mult cu un om“). Ping Pang Qiu este un drum în infern pentru a constata dispariţia unei lumi şi efectele acestei dispariţii, este o relaţie ca un sistem de pîrghii între dragostea pentru China cea vie şi ura faţă de fantoma ei nevrotică, este plînsul de după moarte: „Cum e posibil ca o iubire aşa plină de dorinţă să fie criticată?“
Performance-ul se ridică pe două axe, una politică, care porneşte aparent pro-China comunistă şi sfîrşeşte prin răsturnarea paradigmei, şi alta personală, care reclamă (in)capacitatea de a iubi cînd obiectul dorinţei este distorsionat pînă la anihilare. Zgomotul sec al mingilor de ping-pong – sport practicat de mulţi copii chinezi – care sar la perete peste un corp prăbuşit pe masa de tenis, sună ritmic, ca gloanţele. Înregistrarea momentului cînd un om singur opreşte, pentru cîteva clipe, tancurile să pătrundă în Piaţa Tiananmen generează o reacţie de contaminare: Angélica Liddell reia gesturile opozantului, corpul ei se „mulează“ după al lui. Nu este vorba de mimetism, ci de preluarea unei acţiuni şi asumarea unui mesaj, de subminarea unui regim dictatorial printr-o mişcare corporală inofensivă, care însă parazitează sistemul ca un virus (de exemplu, în Rusia, Pussy Riot îşi manifestă opoziţia faţă de Vladimir Putin dezvelindu-şi sînii). Un gest politic este un gest personal, şi invers, jocul nevrotic al actorilor se dovedeşte a integra aceste mişcări subversive, dar şi unele simbolice precum poziţia performerei aplecată peste masa de tenis în timp ce plînge, metaforă a unui popor oprimat, abuzat, sacrificat pentru pacea şi economia mondiale în timp ce America „nu vede“ crima. Sau corpul Angélicăi Liddell, dezvelit, nudul adorat al femeii albe iubite de un chinez – dragoste interzisă, căci „să iubeşti o femeie albă este contrarevoluţionar“ („dar conducătorul a spus că americanii sînt prietenii noştri acum“ – ipocrita diplomaţie Ping Pong). Un corp care pulsează în dragoste şi se cere iubit, dar şi un corp care agonizează. Ce lume este aceea în care dragostea este contrarevoluţionară şi trebuie înăbuşită cu napalm? Ori fluturarea sincron a Micuţei Cărţi Roşii a lui Mao pe muzica lui Gluck din Orfeu şi Euridice, imagine a unui popor îndoctrinat, depersonalizat. Ping Pang Qiu este un spectacol despre suferinţă şi disperare, despre abuz şi acceptarea lui, este un show viu, în care performerii plonjează fără rezerve şi inhibiţii ceea ce radicalizează expresia şi anulează convenţia. O viziune dură, necosmetizată asupra răului uman care derutează publicul (în special pe cel din România, nu tocmai familiarizat cu o astfel de onestitate artistică). Este o formă de violenţă în această sinceritate, în acest dispreţ vomitat pe scenă cu disperare.
Artist cu o amprentă profund personală – ceea ce face ca invitarea ei la Sibiu, în FITS, să reprezinte un gest de curaj –, Angélica Liddell a fost marea revelaţie a Festivalului de la Avignon în 2010, cînd a prezentat acest spectacol, partea a doua a unei trilogii despre China. În limba română i s-au publicat două piese, Soţii Palavrakis (în antologia Teatru spaniol contemporan 2, editată de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ şi revista Teatrul azi) şi Casa forţei (Antologia pieselor prezentate în secţiunea „spectacole – lectură“, Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2014). De altfel, Antologia FITS 2014 este un instrument util (poate nu şi confortabil, din cauza dimensiunilor mari) de lucru pentru regizori şi actori, căci cuprinde texte ale unor dramaturgi de impact, precum Neil LaBute, ale unora cu un univers interior foarte personal, ca Angélica Liddell şi Wajdi Mouawad, sau ale scriitorilor tineri precum Alexandra Badea, prezentă în volum cu Pulverizare, piesa care a obţinut Marele Premiu pentru literatura dramatică în 2013, decernat de Centrul Naţional al Teatrului din Franţa. FITS îşi asumă permanent riscuri şi asta îl face incitant.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: G. Sanz