Amintiri dintr-un prezent continuu

● Anul dispărut. 200/7 de Peca Ște­fan. Regia: Ana Mărgineanu. Scenografia: Arh. Gabi Albu. Coregrafia: Andreea Duţă. Video design: Cinty Ionescu. Cu: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Virgil Aioanei, Ștefan Lupu, Marian Olteanu, Alina Petrică, Ana Bianca Popescu, Silvana Mihai. 

Parteneri de teatru în multiple proiecte, regizoarea Ana Mărgineanu şi dramaturgul Peca Ştefan şi-au creat un mod propriu de lucru şi un limbaj performativ specific. În două serii de spectacole, una axată pe spaţiu (Despre România, numai de bine) – explorarea identităţii locale în mai multe oraşe (Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare, 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, Tîrgovişte de jucărie, Sfîntul din Sfîntu Gheorghe) – şi alta pe timp – analizarea obiectivă/subiectivă a unor perioade din trecutul recent (Anul dispărut 1989, Anul dispărut 1996 şi acum Anul dispărut. 200/7), cei doi artişti au produs, pe bază de documentare, spectacole în care se regăsesc, în diferite combinaţii şi raporturi, realitatea şi ficţiunea. Personaje reale şi imaginare, perspective individuale asupra unor evenimente/fenomene reale, naraţiuni reale ficţionalizate sau povestiri integral ficţionale alcătuiesc un construct teatral la intersecţia documentarului cu imaginarul. Rezultatul este panoramarea unui spaţiu sau timp, avînd veridicitatea documentării, dar nu şi rigiditatea ei. Aici intervine şi formula performativă folosită de Mărgineanu şi Peca: jocul ca estetică, implicînd, în diferite formule, spectatorul în spectacol (de la posibilitatea de a decide cum continuă show-ul pînă la vizionarea unor scene numai de către anumiţi spectatori). Dramaturgia fragmentară, care alternează scene lungi, cu o singură naraţiune, cu scene scurte, non-narative (care conţin informaţii reale, personale sau generale, despre temă), susţine acest ludic, ca şi tonul spectacolului, intenţionat „lejer“. Este aici o variantă teatrală de trompe-l’œil, căci, sub masca accesibilităţii, aceste spectacole sînt studii performative asupra modului în care funcţio­nează memoria şi cum biografia personală influenţează şi este influenţată de loc şi de istorie.

Noua premieră de la Teatrul Mic, Anul dispărut. 200/7, este cel de-al treilea episod din seria dedicată timpului (după Anul dispărut 1989 – Teatrul Mic, şi Anul dispărut 1996 – Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ) şi analizează raportul dintre adeziunea entuziastă a României la o Uniune Europeană idealizată şi problemele sociale grave (sărăcia) cu care se confruntă, la firul ierbii, aceeaşi Românie. Acest hiatus, între discursul oficial şi realitatea din teren, alcătuieşte rama „portretului“ anului 2007, peste care se suprapune o altă ramă, a trilogiei: analiza relaţiei dintre memorie şi timp – cum „se transformă“ realitatea prin schimbarea perspectivei de-a lungul timpului, preeminenţa personalului în raport cu generalul şi a subiectivului în raport cu obiectivul etc.

Cu un decor modular (creat de Gabi Albu), spectacolul este construit din trei scene mari: ficţionalizarea unui eveniment real – protestul (determinat de condiţiile de joc) actorului Marius Manole la inaugurarea cortului de la Sibiu în deschiderea programului pentru Capitala Culturală Europeană; o poveste ficţio­nală bazată pe fenomene reale – reţeaua mafiilor locale (droguri, abuz sexual asupra minorilor) într-una din cele mai sărace zone din ţară (Vaslui); o naraţiune integral ficţională care surprinde presiunea socialului asupra vieţii personale (trei perspective asupra momentului în care o familie se destramă arată că viaţa privată resimte şocurile transformărilor sociale). Încă două scene, „buzunare“ în construcţia spectacolului, căci sînt reprezentate doar pentru anumiţi spectatori, traşi la sorţi, sînt ficţiuni pe teme reale: persistenţa mentalităţii homofobe în societate şi începuturile reţelelor sociale şi influenţa acestora asupra relaţiilor de cuplu. Conexiunile între toate aceste episoade se realizează prin scenele non-narative în care se recuperează informaţii generale (unele livrate video prin montaje realizate de Cinty Ionescu) despre perioada analizată, dar şi personale, ale actorilor şi echipei de creaţie, întruchipaţi de ei înşişi (fiecare actor joacă rolul unui coleg, sub privirea, uneori critică, a acestuia). Portretele, plasate la începutul spectacolului, sînt şarjate – întruchiparea Mariei Ploae, ca „divă“ a teatrului, de către Ana Bianca Popescu este savuroasă (coregrafia Andreea Duţă) – şi demarează spectacolul în comic pentru ca tonul să se agraveze treptat, fără a deveni neapărat tragic, cît dramatic şi interogativ. Astfel, ultima scenă condensează toate caracteristicile spectacolului: exploatează oportunităţile reţelelor sociale (apărute în 2007) printr-o transmisie live pe Facebook, împreună cu un spectator; actorii se reprezintă pe ei înşişi ca personaje; realitatea anului 2007 este ficţionalizată pînă în punctul în care devin vizibile similarităţile dintre trecut şi prezent (cea mai amară constatare este că avem aceleaşi probleme ca acum zece ani).

Ca şi în celelalte spectacole, Ana Mărgineanu şi Peca Ştefan sînt generoşi în crearea unor partituri consistente pentru actori: Mihaela Rădescu în rolul divei preţioase, Ştefan Lupu pe post de Marius Manole, Silvana Mihai ca tînără aspirantă la gloria teatrului fac personaje caricaturizate; Virgil Aioanei în rolul unui şef de poliţie, oarecum ratat şi oarecum infractor, Alina Petrică – o moldoveancă (delicios accent), puţin minoră şi puţin abuzată, Marian Oltean ca reprezentant al Vasluiului fotbalistic, Ilinca Manolache în rolul unei adolescente mai mature decît părinţii săi, Maria Ploae şi Gheorghe Visu, protagoniştii unui divorţ de cursă lungă, funcţionează cu toţii pe plan realist.

Este remarcabil modul în care Mărgineanu şi Peca şi-au creat un limbaj performativ propriu, utilizînd un format minor (jocul) pentru investigaţii documentate, parţial ficţionalizate, prin urmare plasîndu-se atît în afara documentarului, cît şi a ficţiunii. Şi este remarcabil cum seriile lor de spectacole personalizează geografia şi istoria recentă, făcîndu-le ale noastre, prin asta arătînd că ele sînt responsabilitatea noastră. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Bogdan Catargiu