Amintiri despre viitor(ul prezentului)
Dacă mijlocul iernii constituie, pentru majoritatea publicaţiilor autohtone, o adevărată binecuvîntare, dată fiind ocazia grasă de a-şi umple paginile cu bilanţuri şi clasamente referitoare la felurite activităţi din anul încheiat, ca şi ocazia (mai rar folosită, însă) de a emite predicţii asupra aceloraşi activităţi în anul ce începe, nemaivorbind despre abundenţa subiectelor curente, mijlocul verii este, din punct de vedere editorial, un moment trist şi secetos. Nu tu parlament (noroc cu organismele europene vigilente, care mai strică vacanţa plină de satisfacţii a aleşilor naţiei), nu tu campionat intern (noroc cu mondialele, en l’occurence), nu tu „capriciile vremii“ (noroc cu sătenii noştri ancestrali, care continuă să lase cursurile de apă neamenajate), nu tu nimic – şi nici noroacele acestea nu lovesc chiar tot timpul. La rîndul lui, teatrul tînjeşte; nu pentru că oamenii săi nu fac nimic în timpul verii (dimpotrivă, vezi numărul trecut), ci pentru că activităţile lor sînt considerate, de obicei, neinteresante pentru presă, adică pentru public. Aici ar putea începe o lungă discuţie despre ce cred ziariştii că trebuie să afle cititorii şi ce cred cititorii că trebuie să scrie ziariştii, dar subiectul ar avea o desfăşurare mai amplă decît îngăduie profilul acestei rubrici. Îl semnalez, totuşi, ca posibilă soluţie de „depanare“.
Întru acestea, teatrul izbuteşte uneori „să se scoată“, în chip de subiect jurnalistic estival, datorită calendarului său ritmat de stagiuni. „Care au fost plusurile şi minusurile stagiunii?“ „Numiţi cel mai bun spectacol al stagiunii!“ „Propuneţi un top al stagiunii!“ Asemenea întrebări şi îndemnuri (adresate, îndeobşte, cronicarilor) dau cîteodată titlurile paginilor de vară – chiar dacă mai pe la coada ziarului. Întrucît deşi, de la o vreme, anul teatral e tot mai des neglijat, pentru simplificare, în favoarea anului... obişnuit (inclusiv în abordările membrilor „breslei“, ceea ce, ca nostalgică demascată ce sînt, mă necăjeşte rău), cuvîntul stagiune continuă să exercite o mică fascinaţie asupra cunoscătorilor şi profanilor deopotrivă – probabil deoarece sugerează, la fel ca toţi termenii de jargon, ritualuri (meşteşugăreşti) secrete, arcane profesionale bine păzite, coduri de comportament enigmatice. După cum, cred eu, teatrul însuşi ar trebui să-şi cultive un ce misterios, păstrîndu-şi, măcar cîteodată, culisele adăpostite, prin cortină, de privirile curioase ale celor care intră în sală.
Profit, aşadar, de înlesnirea oferită de limbajul specific şi, în lipsa spectacolelor de comentat, întorc o privire cercetătoare spre stagiunea care s-a sfîrşit – nu demult, pentru unele teatre, de două-trei săptămîni, pentru altele. Nu ca să fac bilanţuri, clasamente şi analize, ci numai ca să încerc să-mi limpezesc impresiile. Şi ca să-i chem astfel, iar şi iar, pe eventualii cititori la teatru... înainte ca amuzamentele virtuale să ne anuleze definitiv obişnuinţa şi plăcerea contactului cu arta vie, făcută de oameni vii.
Stagiunea 2009-2010 a fost, aşa cum (şi cît) am văzut-o eu, una banală. Banală, cel puţin, în raport cu precedentele opt-nouă – la fel de lipsite de strălucire, dar înregistrînd, de bine-de rău, cîte un eveniment real, cîte un scandal de proporţii, cîte o schimbare semnificativă. Mai nimic de acest fel, acum. În afară de prestaţia modestă a ministrului Culturii în chestiunea birurilor impuse artiştilor de administraţia înnebunită (la propriu) de sosirea „intempestivă“ pe plaiul mioritic a crizei ce bîntuie Europa unită de cel puţin doi ani încoace – aspect avînd însă de-a face cu teatrul doar la modul metaforic –, numai cîte-o meschină „mînărie“ locală (încercări ale autorităţilor municipale de a discredita activitatea managerială a lui László Bocsárdi la Teatrul „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe, respectiv pe a lui Mc Ranin la Teatrul „Tony Bulandra“ din Tîrgovişte – ultima, încununată de succes), cîte-o scurtă revenire – promiţătoare de mai mult pentru... altă dată? – în peisajul autohton a unor glorii internaţionale (Radu Penciulescu, la Teatrul Naţional din Bucureşti, Andrei Şerban, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Silviu Purcărete, la Teatrul de Comedie) şi agitaţia agreabilă din jurul festivalurilor cu invitaţi importanţi din străinătate, capitol la care Festivalul Internaţional Shakespeare de la Craiova/Bucureşti continuă să deţină, de departe, supremaţia. Puţinele spectacole importante sub raport estetic, din punctul de vedere al unor restituiri dramaturgice necesare, sau semnalînd luări de poziţie esenţiale pentru configuraţia viitoare a teatrului românesc ca artă au trecut mai degrabă neobservate, înghiţite de marea producţiilor medii şi mediocre (vorba vine „marea“ – un lac sărat mai măricel, întrucît nici cantitativ stagiunea nu a atins nivelul normal), fără a obţine decît (în cel mai bun caz) o nominalizare-două la Premiile UNITER. Exemplul cel mai izbitor mi se pare, din această perspectivă, Pyramus & Thysbe 4 you, spectacol-manifest regizat de Alexandru Dabija la Odeon, a cărui teribilă premoniţie a părut să scape chiar şi mediilor profesionale, ce au preferat să-l înţeleagă, în genere, ca pe o glumiţă neînsemnată. Atîta cît a fost „altfel“ stagiunea 2009-2010 a datorat acest lucru tinerilor – noutate meritînd o discuţie separată... săptămîna viitoare.
Alice Georgescu este critic de teatru.