Alice visează

● Alice, adaptare liberă după Lewis Carroll, dramaturgia: Benedek Zsolt, regia: Bocsárdi Lászlo, decor: Bartha József, costume: Kiss Zsuzsanna, coregrafia: Bezsán Noémi, sound design: Sound Studio, light design: Horváth Csaba, asistent scenografie: Czirják Beatrix. Cu: Korodi Janka, Benedek Ágnes, Mátray László, Rácz Endre, Derzsi Dezsö, Vass Zsuzsanna, Szalma Hajnalka, Kovács Kati, P. Magyarosi Imola, Erdei Gábor, D. Albu Annamária, Pál Ferennczi Gyöngyi, Gajzagó Zsuzsanna, Pálffy Tibor, Beczasy Áron, Kolcsar József, Szakács László, Nagy Álfred, Benedek Ágnes. Coproducție Teatrul „Tamási Áron“ și sZempöl Offchestra. 

Una dintre cele mai plăcute surprize autohtone din Festivalul Naţional de Teatru 2018 a fost spectacolul lui Bocsárdi Lászlo, Alice, o adaptare după romanele lui Lewis Carroll (Alice în Ţara Minunilor şi Alice în Ţara Oglinzilor), creată la Teatrul „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe. Bocsárdi optează pentru o variantă destinată adulților, în care imaginarul, spectaculos de altfel, atinge teme legate de identitate, inclusiv sexuală. Ceea ce este însă de-a dreptul formidabil aici este formatul performativ: un teatru-concert, cu o trupă live, sZempöl Offchestra, care depăşeşte cu mult postura de acompaniator, fiind actant, ba chiar unul de prim rang. Bocsárdi are antecedente legate de includerea muzicii în spectacole, nu doar ca ilustraţie, ci ca element de construcţie performativă. În mai toate spectacolele sale, regizorul lucrează cu sonorităţile, asigurînd curgerea polifonică a replicilor, transformînd rostirea textelor în partitură muzicală. Într-un spectacol anterior, Clasa noastră, montat la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, Bocsárdi a asociat textul cu oratoriul, astfel încît spectacolul a devenit un musical în cheie sobră, perfect adaptat temei. Era vorba acolo de impactul antisemitismului într-o localitate poloneză în Al Doilea Război Mondial, mai exact, de uciderea locuitorilor evrei de către vecinii lor polonezi, caz real care a suscitat vii dezbateri în Polonia de astăzi, ce şi-a asumat cu greu, la nivel oficial, acest episod din istoria sa, fără însă ca populaţia să facă acelaşi lucru (situaţie similară cu uciderea evreilor la Odessa de către armata română, în 1941).

În Alice, de la muzică pornesc toate direcţiile spectacolului, inclusiv personajele. Membrii band-ului, indivizi identici (uniformizaţi prin costume şi peruci), o încrucișare între muzicieni cool şi extratereştri bătrîni, sînt primii care apar în visul lui Alice. Căci Alice (Korodi Janka) visează, iar personajele, care ţin de un fantastic zoofil, alunecă în visul ei prin liftul din fundal, o poartă de acces dinspre un univers necunoscut. Spaţiul creat de Bartha József, o prismă răsturnată, are o a doua poartă, simetrică, dinspre visul lui Alice către sala cu spectatori. E un fel de parazitare a spaţiului civil, destinat publicului, cu elemente de fantastic. Pereţii prismei sînt acoperiţi cu proiecţii ameţitoare, bazate pe iluzii optice, astfel că percepţiile vizuale sînt distorsionate. Căci visul lui Alice este, desigur, o iluzie, dar una revelatoare, întrucît, la capătul acestei călătorii imaginare, personajul îşi va găsi identitatea, îşi va asuma sentimentele, acţiunile şi deciziile, va şti un pic mai multe despre sine şi îşi va găsi o pereche („iubesc o căprioară, dragostea e oarbă“). Ce va înţelege Alice la finalul acestei aventuri este că, dacă tot îi răneşti pe ceilalţi, indiferent ce faci, poate e bine să faci exact ceea ce vrei.

Spectacolul este o explorare fantastică a identităţii printr-un concert rock ­live, un pic queer (prima replică a show-ului este „Lumea asta devine tot mai ­queer“), un pic gotic, ceva mai mult psihedelic, căci personajele se bazează pe ajutorul de neignorat al unor substanţe halucinogene. Este o formulă neconvenţională de Bildungsroman muzical care conţine şi critică socială (rochiile unora dintre falsele regine sînt făcute din telefoane mobile, păpuşi Barbie şi reviste glossy, aluzie la obsesiile comunicării, frumuseţii şi celebrităţii, toate cu consecinţe negative). Ba chiar orchestra live, ca personaj colectiv, creat pe tiparul corului din tragediile greceşti – o acompaniază pe ­Alice şi intervine în momente-cheie pentru evoluţia ei identitară –, dar reinterpretat fantastic, atinge la un moment dat un subiect social: atracţia adolescenţilor faţă de muzicieni şi de un mediu liber/boem/vicios („poţi veni la party fără invitaţie, dacă spui că eşti gagica cuiva din trupă“). 

Şi totuşi, accentul cade pe muzică şi pe modul în care aceasta este conectată la spectacol. Personajele au universul lor sonor, unele dueluri se duc la nivel muzical – grifonul şi broasca ţestoasă „mişcă“ sunetele în disputele lor casnice. Un fragment din opera Don Giovanni serveşte la derularea unei scene în care animale umanoide (o vulpe, o reptilă, un corb şi un peşte) o fugăresc pe Alice (sînt ele presiuni sociale?). De altfel, animalele au o tentă noir precum un motan (periculos de) libidinos, un (schelet de) iepure dement sau o căprioară de gen incert (poate fi şi ţap), care ar trebui, nu se ştie de ce, executată (tuşă la Procesul lui Kaf­ka). Deşi nu vrea să fie călău, Alice apasă pe trăgaci şi, de fiecare dată cînd face asta, dispare cîte o himeră, astfel că, la final, ceea ce rămîne este eul ei real.

O altă performanţă a spectacolului ţine exact de crearea acestor personaje comic-înfiorătoare. Actorii duc o luptă dublă, cu costumele – unele inconfortabile, dar care trebuie asumate ca o a doua epidermă – şi cu expresia corporală. Spectacolul se bazează pe polifonie nu doar la nivel sonor, ci şi coregrafic, exploatînd limbaje diferite ale corpurilor. Alice visează în sunete, culori, forme şi volume, propriile ei transformări fiind mai întîi la nivel corporal. Spre deosebire de text (de care, de altfel, diferă mult), în spectacol sînt alese alte soluţii pentru variaţiile de dimensiuni ale lui Alice. Aici, fetiţa îşi schimbă genul, una dintre apariţii fiind ca transgender (Matray Laszlo e de nerecunoscut).

În viziunea lui Bocsárdi, Alice este regină în visul ei. Şi va parcurge un drum la capătul căruia va fi stăpînă pe viaţa ei. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Cristian Munteanu, Maria Ștefănescu