Alegeri parţial anticipate
Nu demult, Uniunea Teatrală din România, după cum sună titulatura completă (şi, cîteodată, ignorată) a ceea ce toată lumea numeşte, mai operativ, UNITER, şi-a ţinut Adunarea Generală avînd ca principal punct pe ordinea de zi (de unde o veni oare această expresie?) alegerea conducătorilor organizaţiei pentru următorii patru ani. Conducători, adică preşedinte, vicepreşedinte cu puteri executive şi Senat, plus comisie de cenzori (organ omniprezent – există aşa ceva şi la asociaţia de bloc – şi care pe mine, una, mă fascinează prin severitatea rece a denumirii şi utilitatea mai degrabă decorativă a funcţiei sale, acum, aici şi întotdeauna). Alegeri, car’ va’s’zică... Da’ mie să-mi spuneţi cu cine votez! Ei, cu cine? Cu cine-ai mai votat şi pîn’acu’!
Evident, fiind vorba despre chestiuni din domeniu, nu m-am putut abţine (vorba scorpionului din acea anecdotă genială) să dau o raită prin Scrisoarea pierdută – nu că ar fi existat vreo similitudine de situaţii (C’eşt’ copil?!), dar aşa, de amorul tutelarului nostru Nenea Iancu. Deşi, la drept vorbind, ca şi în piesă, onorabilul Ion Caramitru (care prezidează organizaţia din 1990) a avut nu majoritate (Te temi de vr’un balotaz?), nu majoritate, zic, ci unanimitate, candidînd domnia-sa, cum ar veni, de unul singur şi fără concurenţi. Păi de unde concurenţi? Cînd e să critice, să bîrfească, să înjure şi să se grozăvească, numeroşi sînt aceia care s-ar vedea foarte bine în rolul de şef al breslei; cînd e să treacă la treabă... Ca în cazul oricărei întreprinderi serioase, procedura alegerii forurilor conducătoare ale UNITER include depunerea prealabilă, de către oricine e interesat să participe la, nu-i aşa, cursa electorală, a unui proiect documentat privind intenţiile personale în chip de mai-mare al oamenilor scenei, viziunea de ansamblu asupra mersului Uniunii şi mijloacele de a concretiza toate acestea. Din cîte mi-aduc eu aminte, în ultimii douăzeci de ani (adică de cînd există UNITER!), o singură dată s-a întîmplat ca şi altcineva să-şi manifeste în mod coerent dorinţa de a candida la funcţia de preşedinte; au avut loc atunci dueluri oratorice şi confruntări de programe (şi mai mult încă, de orgolii), care au stîrnit discuţii aprinse în asistenţă, animînd sala mai ceva decît apariţia Vînătorului lîngă căsuţa unde Lupul tocmai digeră bunicuţe şi scufiţe (acţiunea se petrecea, dacă nu mă înşel, la Teatrul „Creangă“). De astă dată – ca şi ultima dată, ca şi penultima dată –, nimeni şi nimic nu a tulburat pacea adunării din Sala ArCuB, plină şi nu prea, pentru că, în criză fiind noi, oamenii de teatru din provincie nu s-au încumetat decît în număr extrem de mic pînă în Capitală şi, oricum, cei aproximativ 1800 de membri fuseseră invitaţi să-şi desemneze reprezentanţi, mai fiind ei, pe deasupra, şi consultaţi prin e-mail, care e ieftin şi rapid. Minunile tehnicii, soro! Dar mătuşica, ştii, se culcă o dată cu găinile...
Aşadar, candidînd, după modelul american (!), preşedintele dimpreună cu un vicepreşedinte, s-au ales din nou, fără opuneri şi abţineri, Ion Caramitru şi Aura Corbeanu, adică – ce mai încolo şi-ncoace? – persoanele ale căror nume şi, în mare măsură, viaţă se confundă cu numele şi viaţa Uniunii. Ce ar fi UNITER-ul fără Ion Caramitru? Ce ar fi UNITER-ul fără Aura Corbeanu? Chiar dacă, în discursul său de motivaţie, prezidentul a încercat să lanseze această ipoteză, ca eventualitate ce poate deveni oricînd o realitate (bio)logică şi, implicit, ca încurajare a forţelor tinere de a se arunca în vîltoarea luptelor administrative, legislative, financiare – pe scurt birocratice – pe care le presupun funcţiile respective, asistenţa a refuzat sonor să meargă cu imaginaţia atît de departe. Adevărul este că, la UNITER, oamenii potriviţi stau în locurile potrivite.
Au urmat alegerile pentru Senat, unde, în afara preşedintelui (actor) şi a vicepreşedintelui (manager cultural), hotărăsc soarta Uniunii încă şaptesprezece membri reprezentînd proporţional profesiile admise în UNITER (actori, regizori, scenografi, critici şi, cum zic toate „quiz-urile“ din lume, altele), patru fiind membri supleanţi. Aici, tradiţia şi inovaţia au mers, putem zice, mînă în mînă: unii au rămas ce erau, alţii au devenit ce nu visau, inclusiv persoane – adică personalităţi – absente, aceasta fiind, mă-nţelegi, dorinţa adunării. Toate deciziile majore în cestiuni arzătoare se iau, la UNITER, în şedinţele Senatului sau, oricum, prin consultarea expresă a senatorilor. (Cam ca în Roma antică, doar că aici nu a apărut, deocamdată, nici-un cal – neavînd noi de-a face, fireşte, cu nici-un tiran. Chestiunea gîştelor salvatoare a căpătat, prin extensiune, oarece actualitate în timpul adunării, căci, la fel ca la spectacolele de teatru, doamnele erau mai numeroase în asistenţă decît domnii, dar episoadele în cauză nu au avut nimic eroic.) La urmă, s-a ales şi organul serios despre care vorbeam la început. Avem Papă măcar pentru încă patru ani.
„Ce face UNITER-ul pentru mine?“ Această întrebare, pusă adeseori pe ton foarte ţîfnos de către unii artişti ai scenei, are, în ziua de azi, un răspuns mai mult decît convingător: dă o jumătate din pensia de la Stat în plus, reglementare juridică pentru care preşedintele Caramitru s-a bătut acum cîţiva ani, prin diverse foruri legislative, precum Leonida la Termopile. Dincolo de sugestiile cînd mai fanteziste, cînd mai realiste emise în sală în aşteptarea numărării voturilor, această victorie dă Uniunii o pondere de nedezminţit în existenţa membrilor săi. În sfîrşit, să trăiască!
Alice Georgescu este critic de teatru.