Afrim feministul
● Fetiţa din bolul peştişorului auriu, de Morris Panych, regia Radu Afrim, Teatrul German din Timişoara.
„Mama spune că ştii cînd ai ajuns la maturitate. Este momentul în care nu mai eşti fericit şi începi să-ţi aminteşti cînd erai.“ Probabil cu această replică l-a „agăţat“ dramaturgul canadian Morris Panych pe Radu Afrim, care i-a montat la Teatrul German din Timişoara piesa Fetiţa din bolul peştişorului auriu. Regizorului îi plac grozav personajele care se refuză maturităţii, prin urmare responsabilităţii şi lucidităţii, şi rămîn prizoniere în vulnerabilitate. Iris are 10 ani şi încearcă să înţeleagă de ce familia ei se dezmembrează şi cum ar putea să o salveze. Pentru asta, fetiţa îşi construieşte propriul sistem logic în care idei savante, mult prea docte pentru un copil – dar Iris este precoce –, susţin un univers fantastic. Copiii îşi explică lucrurile despre oamenii mari printr-un imaginar cu reguli bine definite, inaccesibil adulţilor. Textul lui Morris Panych este cuceritor tocmai prin mutarea acestei perspective de la adult la copil. Drama familială este văzută din perspectiva fetiţei care o reconstruieşte după legile imaginarului ei. Pierderea în condiţii dramatice a unui peştişor auriu duce mutatis mutandis la pedepsirea „vinovaţilor“, adică a părinţilor, şi la reapariţia sub formă umană a vietăţii decedate, cu o misiune clară de salvare a familiei. Panych este destul de abil încît să ofere sugestii despre adevărata identitate a personajelor din lumea lui Iris, iar Afrim are subtilitatea de a relativiza sugestiile autorului, astfel încît povestea fabuloasă a fetiţei să fie pe deplin funcţională.
Arborescentă ca structură, densă şi lungă, piesa se apropie destul de mult de teatrul absurd. Logica personală a lui Iris este dublată de distorsiunile de limbaj ale lui Mr. Lawrence, justificabile în plan real (adică al adulţilor) prin posibilele experimente ilegale la care a fost supus în închisoare şi în plan imaginar (al lui Iris) prin faptul că în forma sa iniţială, ca peştişor auriu, personajul nu vorbea, prin urmare trebuie „învăţat“ să se adapteze la noua sa existenţă care implică limbaj. La lectură, textul are dese fracturi de logică narativă, pe care regizorul le foloseşte ca să închege povestea fantastică a lui Iris. Ca de obicei în spectacolele lui Afrim, spaţiul scenic este bivalent, real şi oniric. Diferenţa faţă de alte spectacole este că aici realul are o doză de oniric. Dragoş Buhagiar a mărit scena mică şi ingrată, pentru un scenograf, a Teatrului German din Timişoara, dîndu-i o amplitudine generoasă, făcînd spaţiul respirabil. În prim-plan, un interior domestic din anii ’60, pereţi cu tapet geometric, hipnotic, care fac ca limitele încăperii să pară variabile (de fapt, pereţii sînt transperante). Interiorul este deschis şi multinivelat. Doza de oniric învăluie din exterior pereţii sub forma unui univers acvatic cu alge fosforescente. Albastrului intens al acvariului uriaş îi corespunde portocaliul viu al casei. Sînt culori complementare, iar folosirea lor sugerează că orice poveste are o dimensiune reală şi una fantastică, una fiind negativul celeilalte, realitatea şi excrescenţele ei (pe care Afrim le numeşte „supliment de realitate“, deşi probabil restul lumii i-ar zice „suprarealism“). Din concretul dureros, personajele afrimiene se refugiază în această extrarealitate care funcţionează ca un incubator: ţine de cald şi vindecă răni sufleteşti. De altfel, există mai multe elemente duble în spectacol care se potenţează reciproc. Părinţii alcătuiesc un cuplu tipic afrimian în care raportul de putere este răsturnat. Tatăl (Alex Halka) este „castrat“ (poartă cămaşa închisă pînă la gît şi băgată în pantalonii cu talie înaltă – o imagine care ucide pasiunea), letargic, neputincios şi inutil. Mama (Olga Török), prinsă în capcana unei căsnicii nefericite care îi anulează identitatea, este suficient de puternică încît să-şi afirme pînă la urmă independenţa, chiar dacă acest fapt nu se dovedeşte a fi o victorie. Acestui cuplu psihanalizabil îi corespunde unul pur ficţional, Iris (Silvia Török) – Mr. Lawrence (Horia Săvescu). Copilul şi nebunul sînt faţa şi reversul inocenţei care, neputînd suporta o realitate maladivă, încearcă să o „repare“ prin imaginar. Şi, desigur, nu putea lipsi dintr-un spectacol afrimian un travestit, de data asta unul casnic. Disperata şi depravata Miss Rose (Rareş Hontzu) este prototipul caricatural al femeilor singure din anii ’50-’60, condamnate la o existenţă sterilă conformă cutumei sociale şi moralei ipocrite specifice vremurilor.
Pornind de la aceste personaje feminine captive în familii malignizate, regizorul schimbă accentul social. Dacă dramaturgul Morris Panych contextualizează povestea în timpul crizei cubaneze (14-28 octombrie 1962, URSS ameninţa cu plasarea de armament nuclear în Cuba pentru a ataca SUA) şi a experimentelor pentru controlul subconştientului făcute de serviciile secrete americane pe deţinuţi, Afrim preferă să se raporteze la eliberarea feminină care a început odată cu apariţia pilulei contraceptive, a înmulţirii divorţurilor, a creşterii numărului de femei care lucrau, şi a explodat în perioada flower power. Elevă la şcoala catolică, dar declarat budistă (doar aşa putea accepta „reîncarnarea“ peştişorului în enigmaticul Mr. Lawrence), micuţa Iris sesizează contradicţiile de viziune asupra sexului între doctrina religioasă şi membrii familiei sale, inclusiv Miss Rose. Autonomia financiară şi eliberarea sexuală au permis femeilor o independenţă emoţională, chiar dacă nimeni nu a garantat şi fericirea. În sfîrşit, mama are curajul să părăsească un cămin care-i era închisoare, dar despre viaţa ei ulterioară nu ştim nimic. Am putea alege să credem că a fost fericită, intuiţia însă susţine contrariul. Cert este că, în momentul în care mama trece pragul uşii, micuţa Iris îşi pierde inocenţa. A fost „ultima clipă a copilăriei mele“ spune ea, în timp ce, în fundal, un acvariu de forma unui cărucior de bebeluş plimbă amintirile unei fericiri care, din acest moment, devine „fostă“.
Fetiţa din bolul peştişorului auriu confirmă cîteva mărci afrimiene: personaje – copii în momente de pierdere a candorii, familii bolnave, dubla perspectivă asupra poveştii (real-oniric) şi lansarea unei tinere actriţe, Silvia Török, care creează o copilă dulce-bizară, uneori chiar un pic înspăimîntătoare, rol ce i-ar putea aduce premiul UNITER pentru debut.
În plină caniculă, cînd în Bucureşti publicul se refugiază la terase, abandonînd sălile de spectacol, Teatrul German din Timişoara era plin de adolescenţi. E şi asta o calitate afrimiană.
Oana Stoica este critic de teatru.