Acești artiști minunați și spectacolele lor uimitoare

11 aprilie 2020   ARTE PERFORMATIVE

● Lippy de Bush Moukarzel și Mark OʼHalloran, regia: Ben Kidd și Bush Moukarzel. Cu: Joanna Banks, Bush Moukarzel, Gina Moxley, Catriona Nu Mhuircu, Liv OʼDonoghue, Dan Reardon, Ailbhe Wakefield-Drohan, Adam Welsh; decor: Andrew Clancy; costume: Grace O'Hara; lumini: Stephen Dodd; sound design și muzica: Adam Welsh; producător: Irene OʼMara; graphic design: Jason Booher; foto: Jose Miguel Jimenez. Dead Centre.


Printre numeroasele oferte de spectacole filmate care invadează Internetul în timpul carantinei  globale, cea de la Dead Centre e de luat în seamă. Dead Centre este o companie de teatru din Dublin, creată de Ben Kidd, Bush Moukarzel și Adam Welsh. În  FNT 2018, ei au prezentat spectacolul Prima piesă a lui Cehov, https://vimeo.com/149319169, o inventivă contemporaneizare a lui Platonov prin pulverizarea dramaturgiei de scenă, a peretelui invizibil dintre scenă și public, ba chiar și a decorului. Acum, cînd criza sanitară a închis lumea pe termen nedeterminat, Dead Centre permite vizionarea gratuită a unui anumit spectacol, Lippy (2013), https://vimeo.com/253790281 (parola: context). Scriu „anumit” pentru că spectacolul în cauză are subtile conexiuni cu situația actuală: recluziune voluntară, personaje în costume de protecție, investigație asupra modului în care contextul fluidizează adevărul. 

Pornind de un caz real, Lippy, https://www.youtube.com/watch?v=oTDpo3RI1og, forțează limitele teatrului prin autosabotarea mecanismului de spectacol. În iulie 2000, trei surori (Josephine, Catherine, Brigid Ruth Mulrooney) și mătușa lor (Frances) au fost găsite decedate într-o casă din Leixlip, Irlanda, prin înfometare voluntară, fără să fi lăsat indicii privind motivul sinuciderii. S-au găsit genți cu hîrtie tocată și cîteva note scrise („Nu am mai mîncat de 36 de zile”), au fost recuperate scrisori trimise unor prieteni, două surori au fost surprinse de camera de supraveghere a unui magazin cu cîteva luni înainte de moarte și s-a încercat reconstituirea dialogului prin citirea de pe buze, dar informațiile extrase nu au făcut lumină asupra cazului. Femeile se mutaseră în acea casă după ce fuseseră evacuate dintr-un apartament din Dublin pentru neplata chiriei, iar cadavrele lor au fost găsite de proprietarul noii locuințe, care venise să le evacueze din același motiv. Acestea sînt elementele cazului pe care Moukarzel și Kidd le-au folosit în spectacol, încercînd să dezlege enigma, fără a prezenta însă o narațiune realistă (este etic să reconstitui o tragedie pe care victimele au vrut să o ascundă?).

Spectacolul are trei părți, prima și ultima integrează elemente video, iar cea din mijloc, creată exclusiv cu instrumente teatrale, este montată filmic (secvențe tăiate brusc, personaje care vorbesc cu vocile altora, narațiuni suprapuse etc.). Total nonconformist, Lippy începe cu o discuție postspectacol, moderată de Moukarzel (care se reprezintă pe sine ca personaj în mai toate producțiile Dead Centre) după un „spectacol” pe care publicul nu l-a văzut. Discuția, parazitată de efecte sonore manipulate aparent neîndemînatic de soud designer-ul Adam Welsh (componenta audio este esențială în toate show-urile companiei), se poartă cu un „actor” din spectacolul nevăzut, specializat în citirea de pe buze și invitat de poliție să ajute în cazul Mulrooney, și care își demonstrează abilitățile „traducînd” un discurs al moderatorului. Doar că traducerea trădează, iar exemplele analizate (fragmente din Odiseea spațială, Casino și din seria Bad Lip Reading, în care discursuri audio absurde se suprapun peste înregistrări video cu personalități) arată manipularea prin interpretare. Adevărul este reprezentat, nu recuperat, ceea ce se deduce și dintr-un intermezzo în care spectatorii își aud vocile înregistrate înainte de spectacol, „montate” într-un scenariu.

Partea mediană a show-ului se configurează într-o cronologie inversă a poveștii reale, de la găsirea cadavrelor (cu criminologi în combinezoane de protecție, o imagine frisonantă astăzi) la încercarea de reconstituire a vieții victimelor, doar că vocile care se aud nu le aparțin, frazele din notițele lor se termină abrupt („Nu există dreptate sau fericire pe Pămînt”, „Trebuie să facem ceva să ieșim din acest iad lent”, scrie Ruth), verbalizarea îndoielii unei victime privind pactul sinucigaș este bruiată de sunete metalice. Cititorul de pe buze se inserează în acest univers și încearcă să îl ajusteze după propria-i perspectivă, ba chiar sudează pe el pasaje din biografia sa (o numește pe una dintre femei „fiica mea”). Dar cazul rămîne un mister, încercările de reprezentare sînt doar posibile, nu și adevărate („this isn’t what happened”). Documentele mărunțite (adevărul nereconstituit) invadează scena, stîrnind o furtună de hîrtie care aproape că le spulberă pe femeile înfometate. Spectacolul redă nu povestea reală, ci reacțiile față de ea, încercările de a explica inexplicabilul. Teatrul este vehiculul perfect pentru interogarea lipsei de sens.

Ultima parte a show-ului este o parafrază la piesa lui Samuel Beckett, Not I, în care o femeie, din care se vede doar gura, se confesează febril. În Lippy, protagonista este Catherine, cea care a murit ultima și care devine vocea grupului. Litania ei filmată, acuzatoare și (auto)victimizantă în același timp, oferă indicii despre un posibil abuz patern (Ruth scrisese că i-a luat 15 ani ca să îl ierte pe tatăl ei, fără a specifica motivul). Dar aici e mai mult decît un caz particular. „Man has in him the devil / And a woman is a worthless thing”, spune Catherine. Povestea acestor femei tăcute este reconstituită de bărbați (moderator, cititor de pe buze), vocea uneia dintre ele este modulată ca să devină masculină, ele cîntă Crying in the Chapel a lui Don McLean, dar se aude un cor bărbătesc. Căci femeile nu au glas, pentru ele vorbesc mereu bărbații. Vocea puterii, a autorității este masculină. Și mai e sugerată aici o relație între dezvoltarea orașului Leixlip, „un Silicon Valley irlandez” (aprecierea Cititorului de pe buze) și precaritatea acestor femei, evacuate pentru neplata chiriei. Cei vulnerabili sînt victimele colaterale ale progresului și profitului.

Lippy este un spectacol despre adevăr și post-adevăr, despre discurs, reprezentare și context, într-un format anormativ, căci teatrul este o artă fluidă și nu în canoane și convenții stă forța lui, ci în puterea interogației.

Foto: Dead Centre

Mai multe