Această tăcere care ţîşneşte

26 decembrie 2012   ARTE PERFORMATIVE

● Efectul Genovese, de Alina Nelega; regia: Gavriil Cadariu; scenografia: József Bartha; cu: Nicolae Cristache, Cătălina Mustaţă, Diana Avrămuţ, Sergiu Marocico. Teatrul Naţional Tîrgu – Mureş, Compania „Liviu Rebreanu“ 

După o lungă staţionare într-un con de umbră, Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş – instituţie-mamut, cu două companii, una română, „Liviu Rebreanu“, cealaltă maghiară, „Tompa Miklos“ – dă semne că ar vrea să iasă la lumină. Două spectacole ale maghiarilor coproduse împreună cu Studio Yorick lansează un dramaturg, Csaba Szekeley. Românii plusează cu un program de dramaturgie contemporană inaugurat cu textul Alinei Nelega, Efectul Genovese şi cu un al doilea program, „Teatru de risc“ – „dedicat tinerilor creatori şi proiectelor lor“, adică „celor care doresc să rişte plecînd de la un text nou care n-a mai fost montat, o viziune scenografică, un mod nou de a gîndi interpretarea actorului sau un alt mod de a lucra cu actorul în teatru sau în performance“ – al cărui prim episod a fost MEDE/EA, text şi regia Roxana Marian.

Efectul Genovese ridică problema inacţiunii, boală contagioasă în societatea românească, dar nu numai. Numele sindromului – Genovese – vine de la o americancă ucisă pe stradă, fără ca cineva să intervină, deşi au existat martori. Sindromul trecătorului grăbit sau al responsabilităţii difuze, cum i se mai spune, „este o manifestare psihologică care presupune că o persoană este mai puţin probabil să intervină într-o situaţie de criză cînd sînt prezente şi alte persoane care ar putea ajuta decît dacă ar fi singură“. Concret, fiecare crede că va interveni altcineva sau ezită să ia atitudine dacă ceilalţi nu o fac. Solidaritate în inerţie. Alina Nelega identifică acest sindrom în timpul comunismului sub forma tăcerii cu care poporul a fost complice regimului. Dosarele Securităţii, scoase trunchiat la lumină (după ce multe au fost pierdute, mistificate, distruse), afectează major acum viaţa celor implicaţi, aşa cum a făcut-o, la vremea ei, Poliţia politică. Textul semnalează acest tsunami al lustraţiei care ar trebui să înceapă prin ne-minciună. Adevărul! ţipă o tînără către părinţii ei care i-au ascuns colaborarea cu Securitatea. Dar care este adevărul? Şi după ce îl afli, cu ce instrumente îl judeci? Poţi să judeci azi pe cei care au tăcut sau au colaborat ieri, ca să-şi salveze viaţa, a lor şi a altora? Poţi să îţi justifici laşitatea de ieri prin frică sau conformism? Cei tineri vor să afle, cei în vîrstă vor să ascundă. Lupta se dă între intoleranţă şi băgatul sub preş. Încercăm să înţelegem; dar putem judeca? Meritul textului şi al spectacolului este că nu dă verdicte, ci pune întrebări. Cei care au opus rezistenţă (ca tînăra pianistă care vorbeşte înaintea concertului despre artişti şi spectatori îngheţaţi de frig în sălile de spectacol) au fost lăsaţi în offside, să se expună singuri. Marea masă a tăcut, s-a conformat normei. Cum se poate judeca asta? De ce nu s-a vorbit atunci? De ce nu se vorbeşte acum?

Spectacolul se construieşte simplu, auster, fără false complexităţi. O dramă de familie generată de dosare de Securitate, o confruntare între generaţii şi conştiinţe, între sacrificii şi nevoia de adevăr. În Sala Studio a teatrului mureşean, spaţiul de joc, gol, este delimitat de scaunele spectatorilor puse în cerc, iar actorii se amestecă în public. Un cor antic, vocea comunităţii funcţionează ca generator şi disturbator de conştiinţă, în acelaşi timp, mai puţin judecată publică şi mai mult bîrfa de pe la colţuri. Este o poveste a noastră, despre noi, oricare dintre noi. Se întîmplă multora, unii n-au aflat încă, dar o vor trăi. Două lucruri sînt crude în acest spectacol: ideea că noile generaţii cresc în minciună, perpetuată în absenţa unei lustraţii, şi faptul că aceleaşi noi generaţii învaţă foarte repede (sau e instinct?) să folosească trecutul ca armă (şantaj). Între căutarea adevărului şi vînătoarea de vrăjitoare, graniţa e foarte subţire. Dar tema din Efectul Genovese este, totuşi, conformismul, inacţiunea ca atitudine civică, inatitudinea. Finalul lărgeşte cadrul, de la tăcerea complice din comunism la cea de astăzi, cînd trecem muţi pe lîngă moartea celorlalţi. Corul invocă neutru o serie de crime/sinucideri cu martori, dar la care nimeni nu vede sau nu aude nimic. E bine să nu te amesteci într-o tragedie individuală. Aşa cum e bine să nu te amesteci nici într-una naţională. Asta pare a fi constanta tranziţiei dintr-o lume în alta: tăcerea care ne-a unit.

● MEDE/EA sau Despre fericirea conjugală, scenariul şi regia: Roxana Marian; scenografia: Alina Herescu; cu: Elena Purea, Costin Gavază, Diana Avrămuţ, Luchian Pantea, Emilia Banciu. Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş, compania „Liviu Rebreanu“ 

Cu MEDE/EA sau Despre fericirea conjugală m-am întîlnit în „Programul de practică teatrală pentru regiunile de vest şi nord-vest“, derulat de Teatrul 74 din Tîrgu-Mureş, în 2011. Textul era interesant, dar sufocat de o regie confuză. Compania „Liviu Rebreanu“ a reluat piesa ca episod-pilot al unui program numit „Teatru de risc“. Regia aparţine, de data aceasta, chiar autoarei. Definit ca poem dramatic în proză, textul este o reinterpretare a piesei antice, în cheie contemporană. Ce poate determina o femeie de azi să se răzbune pe bărbatul său, ucigîndu-şi şi ucigîndu-i copiii? Roxana Marian renunţă la pruncucidere (Neil LaBute reinterpreta Medeea într-o piesă scurtă, păstrînd finalul), dar găseşte altă modalitate letală de exprimare a urii. Problema e cum se ajunge la această ură? Piesa face o scanare a dezagregării unui cuplu în contextul bombardării agresive din media şi publicitate cu sloganuri utopisto-consumeriste despre fericirea absolută şi iubirea ideală. Branduri care vînd, „fericirea“ şi „iubirea“ sînt vidate de esenţă şi reduse la interfaţă, la cuvînt. Conceptul Roxanei Marian este limpede (foarte folosit): pe un platou TV se filmează un reality-show în care subiectul senzaţional este tragedia unei familii. Medeea (Elena Purea) şi Iason (Costin Gavază) conturează drama din monoloage interioare, fără nici o interacţiune între ei. Aceasta este, de fapt, fisura: necomunicarea (şi ea un brand, negativ), simptom al unei boli urbane, însingurarea. Între nevoile Ei neîmplinite, devenite frustrări, şi construcţia Lui imaginară a unei vieţi perfecte pe care, însă, este incapabil să o realizeze (Iason e un antierou) se cască o prăpastie cît toată psihanaliza lui Freud. Ura creşte încet, bine alimentată de nemulţumiri, tăceri, minciuni, într-o lume care propovăduieşte, aproape obscen, fericirea. A nu fi fericit devine un păcat de care eşti exclusiv vinovat. Ura Medeei este noua formă a fericirii, iar tăcerea a fost cea care i-a despărţit. 

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: C. Ganj

Mai multe