„Acasă“ nu este un cuvînt

Domiciliu instabil – o istorie subiectivă a locuirii. Colectiv: Iudith Ardeleanu, Marius Armaşu, Mihaela Bîrlegi, Ioseph Cotnăreanu, Mişa Dumitriu, Paul Dunca, Margareta Eschenazy, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Jak Neumann, Katia Pascariu, Marius Rădulescu, David Schwartz, Lippa Segall, Pompiliu Sterian, Dorotea Weissbuch. Parteneri: FCER – DASM – Căminul „Moses Rosen“, CNDB, Gazeta de Artă Politică, MACAZ – Teatru Bar Coop, Universitatea Bucureşti. Proiect co-finanţat de AFCN. Programul „Vîrsta 4“, Asociaţia ADO în cadrul Platformei de Teatru Politic 2016. 

„Orice om pe-acest pămînt / Are-un drept, e lucru sfînt/ Fie el de orice rasă / Are dreptul la o casă.“ Pompiliu Sterian are 97 de ani şi este un performer constant al spectacolelor de la Căminul „Moses Rosen“. A participat la toate cele şase producţii de pînă acum şi nu are de gînd să le rateze nici pe cele viitoare. Poezia pe care a scris-o pentru finalul recentei premiere exprimă dorinţa utopică a împlinirii unuia dintre drepturile fundamentale ale omenirii, acela la locuinţă. Spectacolul Domiciliu instabil – o istorie subiectivă a locuirii investighează raportul între om şi locuinţă de-a lungul ultimului secol, cel pentru care se mai pot depune mărturii directe, un secol mult încercat de evenimente tumultuoase care au schimbat radical relaţia individului cu statul sau cu mentalul colectiv.

Spectacolul prezintă dominanta în materie de locuinţe în perioade succesive (anii ’20-’30, perioada Războiului, anii ’50 etc.) şi înregistrează nu numai schimbarea perspectivei asupra locuinţei, dar şi mutaţiile politico-sociale care determină formule variate de locuire.

Proprietarii şi chiriaşii sînt surprinşi în esenţa problemelor lor, cu decalajul dintre clasele sociale în prima jumătate de secol XX, care are efect asupra stării materiale şi a modului în care sînt obţinute veniturile în familie. Mărturiile amintesc, pe de o parte, de schiţa lui Caragiale, De închiriat, cu nebunia mutărilor ritualice, de două ori pe an, de Sfîntul Gheorghe şi de Sfîntul Dumitru, cu precaritatea financiară a chiriaşilor şi locuinţele rudimentare, şi pe de alta, de romanul lui Ionel Teodoreanu, La Medeleni, cu tihna provincială a familiilor înstărite. Tragismul Războiului include coşmarul deposedărilor pe criterii etnice, iar în anii ’50, locuitul la comun (model sovietic) creează alte drame, chiar dacă, în spectacol, povestea are un debuşeu comic („eu am trăit cu ei – familia „invadatoare“ – în casă 23 de ani şi nu a fost vesel“, spune Io­seph Cotnăreanu, debutant la 92 de ani în spectacolele „Vîrsta 4“). Romantismul epocii şantierelor şi a coloniilor muncitoreşti a fost urmat de anii ’80, cu accesibilitatea locuinţelor la bloc, dar şi cu situaţii dramatice (soluţia autorităţilor vremii pentru o femeia angajată, care dormea în gară, a fost o boxă într-un bloc; personajul a considerat asta o binecuvîntare). Evacuările de după ’90, determinate de retrocedări şi însoţite de abuzuri, au acutizat problema locuinţelor. Pentru o bună parte din rezidenţii Căminului, mutarea într-o instituţie de îngrijire a fost alegerea salvatoare, determinată nu neapărat de vîrstă sau de neputinţă, cît de nevoia unui „acasă“. Asta nuanţează perspectiva spectacolului: actanţii, rezidenţi într-o instituţie de îngrijire, au o situaţie specială a locuirii, sînt găzduiţi într-un loc care le aparţine şi nu le aparţine, sînt proprietari şi chiriaşi în acelaşi timp, sînt acasă fără să fie acasă. E o situaţie de „între“ care îşi pune amprenta pe viziunea lor asupra locuirii şi, mai mult, pe cea asupra vieţii.

Demersul regizorului David Schwartz urmăreşte fluctuaţia accesului la locuinţe şi modalitatea de relaţionare între stat şi cetăţean cu efect asupra locuirii (deposedările, evacuările, abuzul statului motivat etnic – antisemitismul şi exproprierea evreilor, locuinţe comune, democratizarea accesului la locuinţă în perioada comunistă etc.). Panoramarea mărturiilor directe, contextualizate istoric şi uneori contradictorii – unele sisteme au avut efecte duale, pozitive şi negative asupra cetăţenilor – duce la o privire critică asupra dreptului la locuinţă de-a lungul ultimului secol, iar perspectiva prezentului, în contextul capitalismului sălbatic, aduce mărturii despre alte traume.

Faţă de spectacolele anterioare, Domiciliu instabil are un grad ridicat de complexitate performativă. Teatralitatea se manifestă explicit prin altoirea pe structura spectacolului – episoade de mărturii directe, sistematizate în perioade succesive cronologic care sînt contextualizate istoric, cu două personaje-pivot care fac introducerile istorice şi sînt parteneri pentru personajele propriu-zise (Katia Pascariu şi Paul Dunca) – a unor elemente dramatice, a muzicii live şi a dansului. Spectacolul are un ludic mai pronunţat decît cele anterioare, fără a şi pierde autenticitatea. Interpretările cîntecelor tematice, cu patină temporală („Du-mă acasă, măi, tramvai“, Căsuţa noastră“, „Strada Speranţei“, „Macarale“ – meritul muzical revenindu-i lui Marius Rădulescu, la debut în acest spectacol), pot deveni hituri pe Internet. Songul evreiesc cîntat de Dorotea Weissbuch este unul dintre cele mai emoţionante momente din toată seria performativă de la Cămin. Au fost patru debuturi, pe lîngă cele deja amintite este şi Lippa Segall, care a trăit experienţe negative cu locuinţele comune. Sînt prezenţi performerii de cursă lungă ai programului, alături de Pompiliu Sterian au fost Iudith Ardeleanu (cu garsoniera sa de 25 de metri pătraţi, primul spaţiu propriu), Margareta Eschenazy (eroina unei traumatizante evacuări), Marius Armaşu (a copilărit în coloniile muncitoreşti) sau mai noi, precum Mihaela Bîrlegi (la a doua participare, cu o traumatizantă experienţă a locui­rii pe stradă).

Domiciliu instabil este un spectacol cu structură brechtiană şi conţinut de artă naivă (în sensul curentului artistic generat de creatori care nu au studii, dar care au fost receptori şi restituitori ai „realităţii“). Dar mai mult decît atît, este spectacolul admirabil al unor oameni „locuiţi“ de istorie. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: M. Teuscher