A fost odată un dictator...
● Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht. Regia: Dragoş Galgoţiu; decorul: Andrei Both; costumele: Doina Levintza; coregrafia: Răzvan Mazilu; cu: Ionel Mihăilescu, Dorina Lazăr, Vitalie Bantaş, Mircea Constantinescu. Teatrul Odeon, Bucureşti.
După o serie de spectacole la Teatrul Odeon – Hamletmaschine, Portretul lui Dorian Gray, Epopeea lui Ghilgameş, Viaţa e vis – preferinţa lui Dragoş Galgoţiu pentru manierism este clar afirmată. Eseurile sale accentuat vizuale, cu arhitecturi baroce, estetizante, cu metafore complicate, uneori confuze de atîta complexitate, încărcate de simboluri, de sensuri, de subtexte, metatexte, supratexte, au deconstruit savant piese diferite ca structură, formă şi temă. Rezultatul a fost mai mult sau mai puţin reuşit, de regulă impactul vizual a salvat cît de cît spectacolele greoaie şi cam lipsite de umor. Cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, atenţia regizorului se îndreaptă spre zona teatrului politic şi a cabaretului – ceea ce ar putea fi interesant, o dată ca mesaj, a doua oară ca estetică (cabaretul presupune dinamică şi umor, chiar dacă e negru). Piesa lui Bertolt Brecht este o parabolă a ascensiunii la putere a lui Hitler, transpusă în America interbelică, în lumea gangsterilor, a mafiei italiene care devenise la vremea respectivă un fenomen recunoscut. Brecht a scris piesa în 1941, în exil la Helsinki, cu un ochi la Germania nazistă, urmărind personajele (Hitler, Ernst Röhm, Goebbels, Paul von Hindenburg) şi evenimentele vremii (inclusiv incendierea Reichstag-ului), şi cu altul la America, unde filmul căpătase statut de iluzie naţională şi unde Charlie Chaplin făcuse deja Dictatorul în 1940, celebra sa peliculă (primul său film sonor) în care prefigura politica criminală a lui Hitler. Brecht a scris un cabaret noir, în care mecanismele accesului la putere – manipulare, şantaj, crimă –, detectabile în Germania nazistă, sînt camuflate în lupta pentru supremaţie pe piaţa zarzavaturilor din Chicago. Arturo Ui pleacă din poziţia de outsider inofensiv şi devine şeful criminal al Trustului Conopidei, organizaţie mafiotă care acaparează prin teroare un oraş întreg. Spectacolul lui Galgoţiu se joacă într-un decor care sugerează multiple (de) teatralizări: o serie de cortine care se ridică una cîte una, permiţînd realităţii să se drapeze în metaforă, sau dimpotrivă, parabolei să se dezvelească. Dansatoare în corsete provocatoare – semănînd mai mult cu locatarele de la Moulin Rouge decît cu Îngerul Albastru – se unduiesc obraznic, dar impertinenţa lor fals entuziastă are ceva sumbru. Jocul actorilor urmează sterilitatea emoţională brechtiană, cu pasaje discursive (uneori ostentative) şi tuşe comice, de un umor sec.
Spectacolul este închegat, însă are sincope de ritm, cauzate în parte de juxtapunerea teatrului narativ (scene cam lungi şi fără nerv) cu elemente de cabaret (doar dans şi pantomimă, lipsesc song-urile), dar şi de inserţia unui personaj reflector – Bertolt Brecht – care explică relaţia dintre povestea imaginată şi realitatea politică a vremii (explicitarea forţată a metaforei poate crea confuzie prin fragmentarea naraţiunii, şi aşa destul de greu de descîlcit printre dansuri şi Pierrot – asasini). Există cîteva personaje reuşite. Giuseppe Givola, al lui Gabriel Pintilei, este construit bucată cu bucată, „îngrăşat“ şi handicapat, un asasin sinistru în maladivitatea sa, care aduce oarecum cu Joker-ul lui Jack Nicholson din Batman. În Emanuele Giri, Mihai Smarandache face un personaj agitat, violent, aparent fermecător, dar tocmai prin asta manipulator, crud, cu o autentică lipsă de scrupule. Ernesto Roma este, poate, cel mai alunecos dintre ei, cel mai perfid şi ludic, dependent de crimă, însă insuficient de versat pentru a supravieţui în groapa cu vipere. Cu gura însîngerată, Istvan Teglas creează ambivalenţa lui Roma, de călău şi victimă. Interesant, însă prea puţin ajutat de regie este Dogsborough (Dorina Lazăr), care pare a fi o variantă de Marlon Brando în Naşul, dar regizorul s-a oprit parcă la o primă intenţie, fără a-i mai da nici un contur. Coregraful Răzvan Mazilu inserează elegant momentele de cabaret cu două dansatoare (cu expresii crud-lascive – Ioana Marchidan şi Judith State) care dinamizează spectacolul, dar, din păcate, ritmul redevine flasc la scenele dramatice iar cabaretul generează o oarecare frustrare prin lipsa song-urilor.
Provocarea cea mai mare îi este aruncată lui Ionel Mihăilescu. Arturo Ui este un rol meritat, în sfîrşit, ceva pe măsura talentului lui – aceeaşi situaţie era acum trei ani la Bulandra, cu Marian Râlea în Îngropaţi-mă pe după plintă. Sînt actori talentaţi (fără alte adjective bombastice), care joacă mult, fără a avea norocul unul rol cărnos, într-o regie inteligentă, într-un spectacol bun. Dar răbdarea se răsplăteşte, şi uneori personajul îşi alege actorul potrivit. Ionel Mihăilescu îl construieşte pe Arturo Ui în tradiţia dictatorilor ludici, apropiaţi de teatru în diverse forme (aici de retorică), datorită – sau mai degrabă din cauza unor deficienţe (aici, de vorbire). Sînt trimiteri la personajul făcut de Chaplin în Dictatorul (rictusul şi mîinile unduite afectat, care parodiază momentul în care Hitler dansează cu globul pămîntesc în film). Scena de vîrf a lui Arturo Ui este însă cea a lecţiei de ţinută şi vorbire, pe parcursul căreia se transformă dintr-o marionetă strîmbă într-un criminal înspăimîntător. Cruzimea creşte în el treptat, se vede cum devine în mod real periculos, cum ura îi schimonoseşte faţa şi discursul lătrat al lui Hitler se încheagă din bîlbîielile neputincioase ale împiedicatului mafiot păpuşar. Maimuţoiul caraghios s-a transformat în Chucky. Acesta este momentul de claritate al spectacolului, cînd sensul devine brusc limpede.
Problema esenţială rămîne însă pierderea mesajului în afara acestei scene. Povestea repetată şi repetabilă a acaparării puterii de către un personaj considerat benign, care se dovedeşte a fi malign şi care metastazează un teritoriu, ar fi putut avea ecouri puternice. Ultimii douăzeci de ani se constituie într-o istorie convulsivă: căderea comunismului, extinderea terorismului, atentatele din SUA, războaiele din Irak şi Afganistan, uciderea lui Saddam Hussein şi a lui Osama Bin Laden, căderea dictaturilor din zona arabă şi confuzia social-politică ce generează în continuare lideri alergici la democraţie. Într-o asemenea lume, povestea lui Arturo Ui ar trebui să fie un avertisment. Sufocat de prea multă teatralitate, spectacolul de la Odeon ascunde avertismentul în spatele tigrului-canapea care tronează (cu ce scop?) în mijlocul scenei.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Mihaela Marin