„30 de mame adolescente și poveștile lor“ – interviu cu regizoarea Ozana NICOLAU

La Centrul Independent Replika din Bucureşti se joacă încă piesa de teatru documentar Foreplay a Ozanei Nicolau. Construit ca un colaj documentar, ce conţine interacţiuni cu publicul şi episoade ficţionalizate, spectacolul transmite vocea atît de vulnerabilă a mamelor adolescente de la noi şi este interpretată ireproşabil de duetul Ioana Anastasia Anton/Teodora Dincă și Voica Oltean. Alături de ele, joacă într-un tur de forță cu roluri multiple Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu. Ozana Nicolau este regizor de film şi absolventă a programelor Berlinale Talent Campus și Locarno Summer Academy. Foreplay este debutul ei în regia de teatru. 

Cînd ați simţit că e necesară trecerea de la management de proiect şi regie de film la regie de teatru?

Imediat ce am absolvit facultatea m am aruncat cu capul înainte în organizarea Festivalului de Film Experimental din Bucureşti (BIEFF). Am organizat festivalul timp de șase ani, în care munca a fost casa mea. În 2016, m-am trezit într-o dimineaţă şi mi-am dat seama că nu-mi va ridica nimeni o statuie – dimpotrivă, colegii deveniseră incomodaţi de iniţiativele mele – şi că anii trec, iar eu nu fac ceea ce îmi doresc cu adevărat. Asa că am scos din „des pomenitul“ sertar un proiect pe care îl tatonam de cîţiva ani: situaţia mamelor adolescente. Începusem să dezvolt proiectul la un workshop de documentar din Elveţia, la „Visions du Réel“. Iniţial nu mi-a trecut prin minte că ideea se va concretiza într-un proiect de teatru, dar tot adunînd materiale despre subiect am realizat la un moment dat că ceea ce mă interesa cel mai mult era să ajung la sufletul oamenilor, iar filmul şi teatrul sînt (din acest punct de vedere) fraţi buni.

Ce rol au avut atelierele de dezvoltare de scenariu sau cel de teatru participativ în drumul către regia de spectacol?

Compania Rimini Protokoll a revoluţionat teatrul dînd „liber“ actorilor şi invitînd pe scenă „oameni normali“ care pot reprezenta foarte bine teatrul vieţii; sau, altfel privit, au retras din faţa spectatorilor „the perfect fake“ şi le-au oferit „the unperfect real“. Culmea e că am intrat în contact cu munca lor în cadrul programului de dezvoltare pentru cineaşti tineri – Berlinale Talents. Cei trei membri sînt nişte „nebuni“ în sensul bun al cuvîntului, sînt artişti foarte liberi, dispuşi să se testeze şi să introducă tot felul de elemente neaşteptate pe scenă. M a inspirat spiritul lor ludic şi, deşi sînt departe de a avea curajul lor, am gîndit pentru Foreplay cîteva momente care să scoată spectatorii din obişnuința de a asculta cuminţi timp de două ore şi de a nu comenta decît după aplauze.

De ce este Foreplay teatru documentar şi ce elemente biografice sau sociale au declanşat interesul dumneavoastră pentru subiectul mamelor minore din România?

În spatele spectacolului stau poveştile a 30 de mame adolescente şi sute de ore de documentare pe care le-am petrecut făcînd voluntariat sau pur şi simplu observînd. Spectacolul nu este „inspirat de fapte reale“, aşa cum vedem adesea scris la începutul operelor de ficţiune, ci este o documentare amănunţită pentru care am meşterit o formă prescurtată şi accesibilă publicului. În plus, spectacolul nu se termină cînd se termină, ci este însoţit de un documentar web, disponibil online pe www.mameadolescente.ro, unde alte șapte poveşti în afara celor din spectacol se dezvăluie prin interviuri, fotografii şi ilustraţii realizate de Alexandra Dincă, Vlad Bîrdu, Alexandra Burda şi Georgiana Chiţac.

La suprafaţă au fost întîlnirile mele cu mame minore din propria (pre)adolescenţă. În profunzime este vorba despre situaţia dezastruoasă a maternităţii. Maternitatea nu este valorizată cu adevărat în societatea în care trăim. Repet: nu cu adevărat. Maternitatea pare să fie idealizată, în timp ce societatea noastră se bazează pe competiţie, pe violenţă, pe raporturi între cîştigători şi pierzători. Care e locul maternităţii într-o astfel de societate bazată pe agresiune? Dacă maternitatea este într-adevăr valorizată, de ce sînt mamele minore blamate făţiş, adică agresate? Aş vrea să fie foarte clar: nu sînt de părere că o sarcină timpurie este de dorit (ea prezintă, în primul rînd, riscuri enorme pentru sănătatea adolescentei), dar nici nu pot să trec cu vederea fariseismul în care plutim cu toţii.

În 2017, statisticile arătau că peste 22.000 de nașteri provin anual, în România, din mame minore. În acest context aţi montat piesa Foreplay. Unde s-a jucat şi care au fost reacţiile?

Foreplay se joacă la Centrul Replika – un teatru independent, dedicat tinerilor, cu spectacole pe teme de actualitate pentru ei. Împreună cu Fundaţia World Vision am organizat o reprezentaţie la Teatrul Naţional din Bucureşti, la care au fost invitaţi factori de decizie (consilieri parlamentari, reprezentanţi ai Preşedinţiei) pe care i-am aşezat la aceeaşi masă cu specialiştii care lucrează zilnic cu mamele minore (ONG-uri de profil, moaşe, consilieri şcolari şi psihologi). Au fost făcute multe promisiuni din partea autorităţilor, însă trăim într-o ţară unde există multe breşe în sistemul de protecţie socială. Pînă în acest moment nu există nici o măsură adoptată oficial. De asemenea, am călătorit la Cluj, Tîrgu Mureș şi Sfîntu Gheorghe, publicul a fost interesat şi a rămas întotdeauna şi la dezbaterile de la final. La Sfîntu Gheorghe am avut chiar o mamă care a venit şi ne-a spus: ştiu că spectacolul este pentru copii de minimum 12 ani, fiica mea are 11, dar vreau neapărat să îl vadă.

De ce aţi ales formula textului cu inserţii audio sau video?

Cred în puterea metaforei, dar la fel de mult cred şi în forţa unei realităţii de a fi cel mai bun avocat al său. Spectatorii au capacitatea de a intra în contact cu subiecte din afara zonei lor de confort, aşa că mi-am dorit să creez (prin intermediul interviurilor audio care aparţin unei mame de 14 ani) un punct de întîlnire directă între două lumi care nu se intersectează des. Textul arată destul de mult ca un scenariu de film şi pe care, cu ajutorul actorilor, l-am adaptat pentru scenă. Am ascultat împreună toate interviurile pe care le aveam (inclusiv fragmentele care nu au intrat în documentarul web) şi am împărtăşit cu ei tot ce aflasem în perioada de documentare.

Care credeţi că sînt cele mai frecvente stereotipii legate de „ghinionul“ unei fete de liceu care rămîne însărcinată?

O prejudecată extrem de răspîndită este că sarcinile timpurii survin doar în medii sărace. Se întîmplă, de fapt, în toate mediile, doar că sînt mult mai bine ascunse în familiile cu stare. Uneori fetele sînt acuzate că au păcătuit sau că şi au ratat viaţa, ca şi cum ele ar fi ajuns în această situaţie fără a fi influenţate de nici un factor din jurul lor (spre exemplu, de lipsa de educaţie sexuală sau de familii în care nu au găsit o conexiune emoţio-nală). Fetele sînt văzute ca fiind singurele răspunzătoare, ca şi cum pentru a concepe un copil este suficientă o singură persoană; aşadar fetele poartă întreaga responsabilitate, mai mult, sînt învinovăţite (şi asta în timp ce în multe cazuri partenerii lor sînt bărbaţi de peste 30 de ani).

Cum s-ar putea evita şi mai ales educa reacţiile total neadecvate ale societăţii?

Ajută enorm discuţiile din spaţiul public despre toleranţă, deschiderea faţă de cei care sînt diferiţi, precum şi temele sociale care s-au înfiltrat în artă. În plus, şi probabil e un răspuns neaşteptat pentru un artist, o soluţie care să facă schimbări profunde se găseste în terapia psihologică. Acuzarea unei mame (în acest caz minoră), deci a unei adolescente care nu se poate apăra, este pînă la urmă un comportament de agresor. Ca să se schimbe ceva ar trebui ca aceia care fac asta să conştientizeze că agresează şi să afle ce îi face să acţioneze din poziţia agresorului. Iar acesta e un lung drum de parcurs.

De ce copiii care se nasc abrupt, în situaţii de urgenţă, rămîn stigmatizaţi?

Un prim motiv este că mamele adolescente au un mare risc de a abandona şcoala. Un bebeluş are nevoie de atenţia continuă a mamei sale în primii doi ani, așa că în condiţiile în care pentru elevele de liceu care nasc nu există concediu maternal (aşadar nu există măsuri de protecţie socială), ci doar 40 de zile în care pot lipsi de la şcoală legal, fetele pot continua studiile doar dacă au pe cineva apropiat dispus să stea cu copilul zilnic. Dar dincolo de riscul acesta social, există un alt aspect-cheie: un copil neplanificat este un copil pentru care mama nu a -luat decizia conştientă de a-l avea, deci mama nu este pregătită să devină mamă, să îl susţină emoţional, să îi răspundă nevoii de atenţie, de iubire. Cred că ne putem imagina ce conflict interior apare atunci cînd bebeluşul, care are nevoie de iubirea mamei adolescente, este simultan şi cauza pentru care mama minoră este respinsă de cunoscuţi sau chiar de familie.

Este teatrul educativ o alternativă la învăţămîntul românesc?

Mi-ar plăcea să fie, dar, realist vorbind, nu cred că poate fi pentru că elevii nu merg la teatru săptămînal şi uneori nici lunar. Cu siguranţă, însă, teatrul poate fi o scînteie, un declanşator care să le arate liceenilor într-un mod viu, practic (nu teoretic, sec), ce înseamnă atunci cînd… Îi poate pune în situaţii „life-like“ şi îi poate face să simtă (asta e un mare avantaj), să rezoneze cu personajele. Teatrul poate fi un spaţiu din care elevii să revină în şcoală şi să propună – poate – unele schimbări împreună cu profesorii deschişi care, apropo, sînt destul de mulţi.

Prin Inspectoratul Şcolar aveţi posibilitatea să invitaţi elevi de la licee diferite să vadă piesa şi să participe la ateliere. Sînt diferenţe mari de percepţie între licee?

Am întîlnit situaţii diverse. Am avut eleve de religie musulmană care au participat şi care au fost deschise. Au fost şi adolescenți care au spus că mamele lor i au născut atunci cînd erau adolescente şi că şi pentru ei acesta este un scenariu de viaţă dezirabil. Unii elevi nu înţeleg rolul educaţiei sexuale în şcoli, alţii nu îi văd rostul în familie, iar alţii sînt deja bine informaţi. Reacţiile acoperă toată gama şi reflectă că în toate liceele sînt şi plusuri, şi zone care ar putea fi îmbunătăţite.

Cum veţi proceda pentru a itinera piesa şi ce planuri aveţi pentru viitor?

Următoarea reprezentaţie este pe 15 mai la Centrul Replika, iar spectacolul se va juca pînă la finalul lui 2019. Anul trecut, Foreplay a mers deja la multe festivaluri naţionale: Ideo Ideis, Undercloud, Festivalul Internaţional pentru Publicul Tînăr de la Iaşi, iar la Maratonul Teatrului Independent Fringe fost premiat pentru regie. Dacă vom fi chemaţi să jucăm în ţară, în cadrul altor proiecte, cu siguranţă vom merge.

a consemnat Roxana CĂLINESCU

Foto Ozana Nicolau: R. Igazsag

Foto spectacol: Roland Vaczi