3 x FNT 2022

Ediția a XXII-a a Festivalului Național de Teatru (5-13 noiembrie), curatoriată de Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciubotari, a fost foarte densă, atît ca spectacole, cît și ca evenimente conexe. Au fost multe lansări de carte, ceea ce arată un reviriment al cărții de teatru – nu doar al dramaturgiei, ci și al biografiilor și al studiilor istorice și critice. Aș remarca o carte absolut necesară și originală în peisajul românesc, Creativitatea-marfă. O perspectivă din interiorul scenei culturale clujene 2009-2019, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2021. Este o variantă a lucrării de doctorat a lui Miki Braniște, manager cultural, curatoare și activistă culturală, cunoscută pentru activitatea sa la Fabrica de Pensule din Cluj, spațiu legendar pentru arta contemporană independentă, unde a organizat Festivalul Temps D’Images. Cartea este și ea densă în idei, concepte și perspective asupra conexiunilor dintre arta independentă, politicile culturale și urbanistice la nivel macro și micro, interesele economice și speranțele comunităților. Miki Braniște identifică relații și paradigme cel puțin interesante, care explică măcar parțial succesul și declinul artei și spațiilor artistice independente în ultimii douăzeci de ani și face o interesantă analiză a politicilor Uniunii Europene de finanțare a culturii, cu implicații directe asupra mișcărilor independente din arta autohtonă. Faptul că UE începe să susțină ideea de antreprenor cultural – adică leagă cultura de profit – are repercusiuni directe asupra modului în care funcționează la noi zona culturală independentă. Relația dintre fostele cartiere industriale, cu fabrici abandonate după 1990 și reconvertite în spații culturale prin efortul unor artiști și manageri independenți, și investitorii imobiliari, este foarte strînsă. Reconversia spațiilor industriale în spații culturale a atras public și a dus la crearea unor comunități, ceea ce a făcut ca aceste zone să devină frecventabile, chiar boeme, cu terase, evenimente culturale și o energie proaspătă. Asta a trezit interesul investitorilor imobiliari, care au cumpărat spațiile industriale devenite culturale și au alungat artiștii. Aici se vor ridica clădiri de locuit sau pentru birouri, aducătoare de profit, astfel încît contribuția artiștilor la binele comunității va fi anulată. În demonstrația acestor idei, Miki Braniște are un real talent de pedagog pentru că explică concepte și fenomene complexe în termeni accesibili, cu grafice și exemple. O carte care, cred și sper, va deveni manual.

Cartea cu poze a copiilor cuminți, o adaptare după musical-ul Shockhead Peter, a fost una dintre cele mai inovatoare producții din FNT. Creat la Teatrul „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe de un tînăr regizor din Ungaria, Máté Hegymegi, spectacolul este o operă junk de The Tiger Lillies, Phelim McDermott și Julian Crouch, după cartea pentru copii a lui Heinrich Hoffmann, Petrică Ciuf-Zbîrlit (1845). În versiunea Tiger Lillies, poveștilor li se accentuează tușa horror-grotescă și sînt plasate la intersecția dintre Familia Addams, Ubu Rex și filmele lui Tarantino, cu un pedagog comic-intimidant, Profesorul Îţi-spune Sándor (Pálffy Tibor), care amintește de personajul caragialian Marius Chicoș Rostogan. Aparent o ironică pledoarie pe dos pentru educația copiilor, de fapt, pentru limitarea drastică a personalității lor, Cartea cu poze... radicalizează metodele de educare și devine, cel puțin în contextul contemporan local, în care agresarea minorilor în mediul familial este încă prezentă, o critică la adresa practicilor abuzive asupra copiilor. Interesantă este forma, un musical complex, noir, fără a exclude ironia, comicul și grotescul, bine susținut de trupa din Sfîntu Gheorghe, ale cărei talente muzicale au fost dovedite și în alte producții. De altfel, spectacolul vine în siajul altuia, Alice, un musical la fel de noir și bizar, regizat de Bocsárdi László după Alice în Țara Minunilor și coprodus împreună cu sZempöl Offchestra, care asigură muzica live și în Cartea cu poze... Talentul și rigoarea muzicală sînt evidente la trupa maghiară și reprezintă unul dintre punctele forte ale spectacolului. În afară de asta, este aici un mix absolut delicios de energie, umor negru (într-un spațiu albastru) și deviant, imaginație debordantă și personaje grotești. O familie ubuescă: tatăl și mama, supradimensionați și cenușii, și copiii, livrați unul după altul dintr-un lift pentru mîncare (similar cu sistemele rotative montate pe vremuri la poarta mănăstirilor catolice, unde erau lăsați copiii din flori), îmbrăcați în culori pastelate și costumați în propriile jucării sau reprezentați dublu, fie ca niște gemeni deformați, precum Humpty Dumpty, fie însoțiți de o forță a întunericului, care materializează – ce ironie! – un spațiu gol (o gaură neagră). În fundal, un band cu patru muzicieni (pare să fie aceeași sZempöl Offchestra), dintre care trei îi vor reprezenta ironic pe cei de la Tiger Lillies. Un spectacol extrem de bogat vizual, cu multe trimiteri la cultura maghiară (recunosc, acest nivel de lectură a spectacolului este mai greu de perceput), cu ironie și umor, jucat cu aplomb de o trupă entuziastă. 

Mi s-a părut interesantă instalația Les loges / Cabinele, creată de Joris Mathieu și Nicolas Boudier împreună cu Haut et Court și produsă de Théâtre Nouvelle Génération. Centre Dramatique National de Lyon: o cabină care funcționează pe sistemul „vorbitorului” din închisori sau al studiourilor (vechi) de radio. Te așezi pe scaun, în fața unei ferestre (ciclop), ridici receptorul și interiorul spațiului de dincolo de fereastră se luminează. Acolo apare un actor care interpretează un fragment dintr-o piesă de teatru contemporană. Nu legătura cu dramaturgia contemporană mi s-a părut importantă, ci acest joc al prezenței prin absență căci ceea ce vedem este, de fapt, o hologramă. Creată în post-pandemie, cînd eram (sîntem încă?) traumatizați de ruperea brutală a legăturilor interumane și de interdicția accesului la evenimente performative, instalația propune o formă de intermediere a comunicării directe prin substituirea prezenței fizice a unuia dintre comunicatori. Apoi, ideea de spectacol personal, unu la unu, performer și spectator, explorează intimitatea în conexiune cu arta. Este arta (literatura, teatrul, muzica) o formă de comunicare între două sau mai multe părți sau se consumă în intimitate?

Oana Stoica este critic de teatru.