Artă şi/sau propagandă
Expoziţia face parte dintr-o serie mai amplă, "Iconografie politică", şi încearcă să examineze arta prin prisma politicii, privind-o doar ca pe un instrument de propagandă. Expoziţia aduce la un loc patru modele politice din patru ţări diferite, dar din aceeaşi perioadă: Germania nazistă, URSS, Italia fascistă şi... SUA din perioada guvernării lui Roosevelt, după crash-ul economic de pe Wall Street, din octombrie 1929. Patru regimuri distincte, aşadar, doar trei avînd în comun totalitarismul, exprimat însă diferit şi contradictoriu. Expoziţia provoacă, şochează, punînd pe doi pereţi, faţă în faţă, portretul lui Hitler şi pe cel al lui Roosevelt, iar pe alţi doi pereţi, portretul multiplicat futurist al lui Mussolini în imediată apropiere de cel al lui Stalin. Marile capete de stat ale secolului trecut, deşi au propagat regimuri diferite, împart acum acelaşi spaţiu al rememorării: propaganda pare a-şi pierde întrucîtva, prin acest efect de alăturare, conotaţia uniform negativă pe care a dobîndit-o în mentalul nostru, păstrîndu-şi doar sensul primar, diminuat, neutralizat, de diseminare a unui mesaj politic, cu scopul de a promova o anumită cauză. Expoziţia este găzduită de Muzeul de Istorie căci se concentrează asupra evenimentelor istorice, asupra felului în care cele patru regimuri politice au folosit arta şi a modului în care au respins ceea ce nu servea scopurilor lor. Şi tocmai aici apar, neaşteptate şi provocatoare, contrastele. Arta nazistă impresionează prin grandoare, o altfel de grandoare decît cea socialistă: ea apelează la zei şi la mituri. Ideologia nazistă rămîne tributară principiilor artistice ale sfîrşitului de secol XIX, respingînd total arta modernă şi promovînd brutalitatea puterii pure, mitul arian exclusiv, exterminator şi la nivelul reprezentărilor. Peretele URSS este dedicat marilor proiecte sovietice: desenul imens al viitorului metrou din Moscova şi incredibilul Palat Sovietic, delir comunist: exact în vîrf ar fi trebuit să troneze statuia de 300 de metri înălţime a lui Stalin. SUA sînt prezentate în contextul acelui New Deal cu poporul american pe care Roosevelt l-a făcut în 1932, demonstrînd cum poate fi arta susţinută şi folosită intens, ca instrument democratic însă, în spaţiul public. Şocant este spaţiul dedicat Italiei fasciste. Mussolini este singurul conducător totalitar care nu respinge arta modernă, ci, dimpotrivă, se foloseşte de artiştii contemporani: asemenea lui Roosevelt, el investeşte în expoziţii de artă de o mare amploare, îi manipulează pe tineri, folosind avangarda, mai precis mişcarea futuristă şi aeropittura. Prin artă, propaganda pătrunde la fiecare nivel al societăţii şi nu lasă nimic descoperit. Tabloul din 1935 al lui Alessandro Bruschetti este dinamic, modern, foarte departe de celelalte reprezentări, tributare realismului. În 1933, Renato Bertelli sculptează portretul lui Mussolini. Profilul continuu al Ducelui (care aparent nu îţi ghidează, plan, privirea, ci te obligă ca din orice unghi să vezi aceeaşi imagine) este cu totul altceva decît portretul academizant al lui Hitler, care şochează şi impresionează, banal, doar prin dimensiuni şi prin expresia feţei, şi decît imaginea idilic zîmbitoare şi luminoasă a lui Roosevelt ori decît aceea de patriarh mort a lui Stalin. Toate cele patru regimuri se folosesc de simboluri şi de cuvinte-cheie, însă futurismul le sublimează, totuşi, în artă, le foloseşte intrinsec, le face mai greu de identificat, dar, în acelaşi timp, şi mult mai puternice, mai periculoase. Totalitarism, totalitarisme: poate arta, fie şi aservită, să facă diferenţa în sînul monstruosului? Ironic, am putea vorbi de nişte vremuri revolute, cînd politicul mai avea încă nevoie de artă. Arta, însă, nu poate suplini lipsa artei politice propriu-zise. Politica e o altă artă: aceea a evitării dezastrelor. Iar arta ca atare nu poate spera să ne salveze de la catastrofă decît cu preţul propriei distrugeri. În apocalipsa modernă a "artei totale", totalitare, au pierit, în milioane de exemplare umane, şi arta, dar şi politica.