Arta nu ucide!

Ştirea despre căţelul lăsat să moară "de dragul artei" pe toată durata unei expoziţii o ştim deja cu toţii. Circulă, de cîteva zile, pe toate canalele media, pe Internet există şi o petiţie împotriva acestei forme crude de exprimare artistică, s-au strîns deja aproape două milioane de semnături. Artistul costarican Guillermo Habacuc Vargas a expus anul trecut într-o galerie de artă contemporană din Nicaragua o "instalaţie": a luat un cîine vagabond şi o sfoară scurtă, astfel încît libertatea de mişcare să fie minimă, cu care l-a legat pe acesta în sala de expoziţie. Pe un perete, a pus şi titlul: "Eres lo que lees" ("Eşti ceea ce citeşti"). Nimic altceva, o sală goală. Nici un pic de apă sau mîncare. De fapt, mîncare a existat: literele care compun titlul sînt din hrană uscată pentru căţei - cerculeţe de diferite culori. Vizitatorii vin, văd, se revoltă, Vargas nu se răzgîndeşte, e pe poziţia Artistului, deci un "Dumnezeu". Consecinţa: cîinele moare sub ochii noştri, încet-încet. Instalaţia vie moare. Asistăm la spectacolul morţii. Live. Urmarea acestei lucrări de artă: Vargas e invitat să expună din nou, anul acesta, în cadrul Bienalei de artă din Honduras. Ce înseamnă asta? Exhibarea procesului morţii (murirea) presupune mai întîi viaţa, aşa că organizatorii bienalei îi vor da ocazia artistului să-şi repete creaţia: se ia un cîine de pe stradă, se leagă în sala de expoziţie şi se lasă să moară lent. În acest punct, intervin oamenii dinafara lumii artei şi decid să protesteze. Pe Internet se boicotează prezenţa lui Vargas la Bienală. "Credeţi că torturarea unui animal este artă?" - se întreabă mulţi dintre ei. Ca urmare a legitimării date de către specialiştii din lumea artei, oamenii reacţionează ca atare, o iau în seamă drept lucrare de artă. Şi, natural, se întreabă dacă asta este artă, dacă nu cumva instalaţia lui Vargas nu apare în logica demersurilor artistice actuale. Dacă în anii ’60, Joseph Beuys explica arta unui iepure mort, într-un performance faimos, dacă la prima ediţie Manifesta, în 1996, la Rotterdam, rusul Oleg Kulik umbla gol prin oraş, în patru labe, ţinut în lesă de "stăpîn", Peter Friedl, anul trecut, a expus la Documenta o girafă împăiată, iar Damien Hirst expune jumătăţi de vaci şi oi jupuite şi crucificate, atunci, oare, instalaţia lui Vargas nu se plasează şi ea în continuarea acestora, nu cumva e artă dusă la extrem şi emblemă pentru ceea ce se întîmplă astăzi în lumea artistică? Răspunsul este categoric "nu". Gestul lui Vargas nu este artă. E doar alimentare a cruzimii şi a violenţei, e voyeurism, combinat cu plăcerea unora de a vedea moartea cu ochii lor: e similar unui snuff movie, care îţi arată crima în direct, fără efecte speciale, fără actori, cu oameni care chiar sînt omorîţi în faţa camerelor. Cu ce diferă actul lui Vargas de arta contemporană? Ce fac Beuys, Hirst, Kulig, Friedl, Thomas Hirschhorn? Ei oferă sens, sublimează, dau viaţă lucrurilor moarte, materialelor eteroclite, însufleţesc obiecte, nu ucid fiinţe. Linia de demarcaţie e clară şi simplă, nu poate încăpea nici o umbră de ambiguitate, numai debilii şi rău-voitorii pot face, aici, confuzie. Nici măcar de cultură, de pregătire specială nu e nevoie. Asta-i puterea artei şi asta o distinge de non-artă. Arta asamblează ceea ce vede în jurul ei, în aşa fel încît să creeze, să sugereze noi forme critice de viaţă, alternative la existent. Vargas nu face decît o crimă. O crimă sub ochii înguşti ai lumii care tace şi se uită. Şi care acţionează prea tîrziu, pentru că, da, nici unul dintre vizitatorii expoziţiei din Nicaragua nu a protestat cu adevărat, n-a tăiat sfoara, nu s-a adresat organizaţiilor pentru drepturile animalelor. S-au uitat şi au plecat, gîndindu-se la "filozofia" prea puţin pertinentă de dincolo de "Eşti ceea ce citeşti": adică hrană pentru cîini? Cauţi un sens superior în lucrarea lui Vargas: un act critic la adresa acestor ţări ale Lumii a Treia? Un gest crud şi cinic (şi la fel de taxabil) în logica lui Je me sers d’animaux pour instruire les hommes (La Fontaine)? Oamenii sînt trataţi precum acest căţel, n-au libertate, sînt înfometaţi, lăsaţi să moară. Nici vorbă de aşa ceva, nu e nici o "cauză", artistul îşi dedică pur şi simplu "opera de artă" unui prieten care a murit ucis de doi cîini Rotweiller. Se răzbună. Aşa că, "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", un cîine trebuie să plătească pentru asta. Şi apoi încă unul şi încă unul. Sînt curatorii gata să-l invite pe Vargas să instaleze crime în lanţ? Nu e artă, e crimă pur şi simplu. Arta nu asistă la moarte, arta nu provoacă moartea în direct, arta induce viaţa, e spectacolul vieţii, nu al morţii. Guillermo Habacuc Vargas a reuşit să comită o crimă, cu cruzime, o crimă cu premeditare. Ar fi făcut artă în momentul în care s-ar fi supus, cel mult, pe sine însuşi autodistrugerii şi automutilării, asta poate ar mai fi fost în logica artei contemporane, s-ar fi legat şi s-ar fi privat de apă şi hrană. "Asta ar fi atît de artistic!" - sună un comentariu pe un blog. Ar fi fost cu adevărat un act critic. Dar, să nu uităm, Vargas nu vrea decît să răzbune în mod primitiv o moarte, prin moarte. Şi tocmai de aceea ceea ce face el nu este artă, ci doar o crimă de psihopat. Vinovaţi cu adevărat sînt însă cei care o legitimează. Ei nu ar trebui să mai aibă vreun loc pe scena artistică internaţională.