Artă europeană made in China
Acum cîţiva ani, piaţa de artă din Germania a intrat în preinfarct după ce s-a descoperit că piaţa fusese invadată de un număr impresionant de lucrări falsificate după maeştri precum Max Pechstein, Heinrich Campendonk, Max Ernst, André Derain, Kees van Dongen. Cel care le vînduse – încasînd, în urma mai multor licitaţii, peste 16 milioane de euro – era Wolfgang Beltracchi, pictor el însuşi, dar fără cotă şi fără vreo reputaţie artistică. Avea însă tablourile şi o poveste credibilă: soţia sa, nepoată a omului de afaceri şi colecţionarului Werner Jäger, ar fi moştenit fabuloasa colecţie de artă. Că era, într-adevăr, fabuloasă, se ştia – însă ce lucrări a strîns Jäger nu era cunoscut. Pînă la urmă s-a dovedit că povestea cu moştenirea era adevărată şi că doar tablourile vîndute erau false. De fapt, Beltracchi a adăugat colecţiei moştenite noi şi noi opere de artă. Pe care le-a pictat singur, cu migală şi chiar cu pricepere, de vreme ce falsul a fost depistat doar foarte tîrziu. Cînd falsurile au fost descoperite, s-a purces la o reevaluare a zeci, poate sute de lucrări ale pictorilor respectivi, chiar şi în colecţiile particulare care n-aveau nici o legătură cu cazul Beltracchi; panica şi frica de falsuri a mers atît de departe, încît a făcut ca numeroase lucrări expertizate deja să nu mai fie autentificate – a durat cîteva luni bune pînă să se calmeze spiritele.
Colecţionarii de artă vor mereu ceva nou şi vechi. Adică: o nouă descoperire din opera unui artist vechi. „Nou“ şi „vechi“ sînt atributele care dau valoare materială obiectelor de artă. Exact pe asta se şi bazează falsificatorii. Cererea pentru obiecte de artă valoroase a crescut şi mai mult odată cu criza financiară. După 2008, tot felul de îmbogăţiţi din operaţiuni dubioase au încetat să mai investească, plasînd banii în active sigure. Tablourile sînt astfel de active. Şi numeroşi brokeri bogaţi şi chiar bănci sau hedge funds au început să cumpere cam tot ce era disponibil pe piaţă – la preţuri uneori exorbitante. Într-o lume a marilor speculaţii financiare şi a valorilor inventate, arta clasic-contemporană e genul de valoare recunoscută şi sigură. În SUA, tablourile unor Franz Kline, Jackson Pollock, Mark Rothko au devenit, pentru mulţi oameni de afaceri, un fel de garanţie a solvenţei – plasamente sigure pentru perioade în care banii circulă greu şi nu au valoare clară. The New York Times notează chiar că au apărut galerii specializate, cu un portofoliu de opere special dedicate acestui tip de clienţi.
Se pare însă că totul – inclusiv valorile certe – se poate falsifica. Şi nici măcar galeriile vechi, prestigioase, nu sînt la adăpost. Galeria Knoedler e ultima dintr-un lung şir de victime – şi poate cazul cel mai intens mediatizat. Înfiinţată pe la jumătatea secolului al XIX-lea, această galerie a avut, pînă în 2009, un parcurs fulminant şi o reputaţie impecabilă. Acum patru ani, preşedintele galeriei a fost nevoit să demisioneze în urma unor zvonuri cu privire la nişte tablouri falsificate vîndute aici. Printre păgubiţi: Pierre Lagrange, om de afaceri belgian, preşedinte de hedge fund, şi Jack Levy, directorul executiv al Goldman Sachs. Pînă la urmă, numărul de tablouri falsificate puse în circulaţie de galerie a fost mult mai mare – e vorba de un întreg lot achiziţionat de Knoedler de la un colecţionar misterios, care a descoperit o colecţie şi mai misterioasă de tablouri aparţinînd expresionismului abstract: zeci de lucrări pînă atunci necunoscute, de Robert Motherwell, Franz Kline, Jackson Pollock, Mark Rothko, Willem de Kooning. Nimeni din galerie nu s-a întrebat, cînd au fost achiziţionate picturile, despre provenienţa lor – toate eforturile s-au îndreptat spre achiziţia rapidă şi spre plasarea la un preţ cît mai bun.
După deconspirarea unei reţele complicate de complicităţi, care includea mai mulţi dealeri şi colecţionari de artă, s-a ajuns, în cele din urmă, şi la adevăratul autor al lucrărilor. Spre suprinderea specialiştilor în istoria artei, falsificatorul nu era un artist format la o şcoală de artă cu tradiţie, ci un tip fără nici o pregătire, un chinez în vîrstă de 70 de ani, pe nume Pei-Shen Qian, care locuia într-o zonă sărăcăcioasă din Queens. Qian e ultima verigă în toată afacerea – primea în jur de 1000 de dolari pentru fiecare tablou. Detaliul care a dus la învinuirea sa era o vopsea pe care a folosit-o într-un tablou vîndut drept Pollock: era o vopsea ieftină, care, în plus, nici măcar nu era în producţie pe vremea cînd Pollock încă mai trăia.
Toată povestea – e adevărată, deşi poate părea o ficţiune – arată cît de neclare sînt, de fapt, raporturile în lumea artei şi cît de imprecis sînt setate valorile în artă, atunci cînd picturile sînt cumpărate doar pentru a deveni active economice sigure.