"Arhetipul modern românesc"

- despre a treisprezecea bienală de arhitectură de la Veneţia -

Tema ultimei ediţii a bienalei de arhitectură de la Veneţia a fost „Common ground“. David Chipperfield, directorul ediţiei 2012, a urmărit anume să stîrnească dialogul. Un dialog în interiorul disciplinei – ce împărtăşesc între ei arhitecţii, de la condiţiile de practică la influenţe, colaborări, istorii şi afinităţi care le delimitează şi le contextualizează teritoriul de lucru –, dar şi în afara ei, traversînd graniţe nu doar disciplinare, ci şi geografice, temporale, etc. Common ground ca spaţiul generat de orice obiect architectural – reflectînd participarea implicită a arhitecturii în spaţiul public, social, politic –, common ground ca energia colaborativă a unei comunităţi lucrînd împreună, ca limbajul comun degajat şi decantat de-a lungul anilor de practică (şi ea comună), sau pur şi simplu ca situl, locul (orice teren este mai întîi un loc) pe care se ridică arhitectura.

Cînd am auzit prima oară care este tema celei de-a treisprezecea ediţii, ştiind, în acelaşi timp, că 2012 urma să fie anul Ion Mincu, m-am gîndit cu spaimă că participarea românească se va simţi obligată să-l omagieze pe ilustrul arhitect, propriul trecut arhitectural etc. Ideea că un astfel de discurs – avem o arhitectură frumoasă, să o arătăm şi celorlalţi – ar fi emanaţia unei minţi de cercetător în ale arhitecturii, obsedat de tot ce e identitar (aici mă arăt cu degetul, desigur), a fost infirmată de trei dintre pavilioanele naţionale care au jucat pe faţă cartea identităţii: Kosovo, Albania şi Argentina. Ultima a fost cea care m-a surprins cel mai mult, nu doar prin titlul mai mult decît convenţional – „Identitate în diversitate“ –, dar şi prin expunerea unui număr de proiecte (cu totul interesante, de altfel) de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, ilustrînd atît participarea arhitecţilor italieni în construcţia noului stat, cît şi procesul efervescent de definire a identităţii acestuia. Uimire şi decepţie adîncite – în pavilionul argentinian – de revendicările politice legate de insulele Maldive, unde arhitectura era chemată ca martor al acuzării. Politică, dar pe un alt plan, a fost şi participarea kosovară, prezentă de altfel pentru prima oară la Veneţia: ecrane interactive, propunînd diverse exemple de arhitectură (de la case tradiţionale, moschei, monumente şi pînă la blocuri), care invitau publicul să le atribuie calificative, cu scopul de a defini identitatea arhitecturală a tînărului stat. Demersul era jumătate ludic/ironic – un clin d’oeil la multiplele referendumuri –, jumătate serios, fie doar şi pentru seriozitatea naivă de a prezenta drept „casă tradiţională“ o arhitectură care altfel este comună unei largi arii din sud-estul european. Cît despre Albania, a mizat pe tema patrimoniului – cu un punct pozitiv, căci pe lîngă cele cîteva exemple istorice selecţionate, a prezentat o instalaţie despre cele 70.000 de cazemate comuniste şi dilema unei eventuale reabilitări arhitecturale.

Am răsuflat uşurată să văd că pavilionul românesc a conturnat abil ideea moştenirii comune. Ce-i drept, Mincu figura la loc de cinste în titlu – „Play Mincu. A game between officialdom and architecture“ –, dar am o bănuială cum că era acolo mai ales de ochii juriului de acasă. Motiv pentru care pliantul oferit la intrarea în pavilion explica în două paragrafe „Cine e Mincu?“ şi „De ce Mincu?“. Nu ştiu cît de preocupaţi au fost străinii care au vizitat pavilionul României – numeroşi de altfel – să proceseze personalitatea de uomo universale a acestui arhitect, despre care nu auziseră vreodată pînă atunci, dar cred că au fost încîntaţi să afle că, odată pătrunşi în pavilion, se transformau ei înşişi în Mincu. Ca o convenţie a jocului, desigur. Căci subiectul de fond, relaţia dintre lumea arhitecturii şi spectrul oficialităţii (cu toate gradările aferente, de la birocraţie la politică), era tratat în cheie ludică. Un uriaş teren de joc şi joacă, invitînd vizitatorii să mediteze pe tema capcanelor mariajului – uneori forţat, alteori din interes – dintre arhitectură şi oficialitate/putere. Obiectul jocului era timbrul – în feluri felurite: de poştă, sec, sonor... – la a cărui dezlegare vizuală sau fabricare propriu-zisă, cu ştanţe, invita instalaţia pavilionului. Vizitatorii erau astfel prinşi într-un performance pe care îl alimentau pe măsura curiozităţii de a se lăsa implicaţi în joc.

Instalaţia era ingenioasă – bine făcută, tehnic şi plastic – şi punînd întrebări – uneori cu totul juste – privitoare la aservirea implicită a arhitecturii în interrelaţia cu societatea. De altfel, pavilionul a avut succes – chiar dacă lumea avea aerul să aprecieze mai mult partea de joacă din joc. În schimb, m-a lăsat perplexă alegerea subiectului, şi mai ales interpretarea lui. Condiţionarea arhitecturii de către sfera socialului şi mai ales a politicului este o problemă reală şi extrem de serioasă, dar care aici trecea nebăgată în seamă, complet marginalizată de accentul pus pe emanaţia birocratică.

Ce mi s-a părut de neînţeles a fost caracterul detaşat al instalaţiei, într-un context în care tema bienalei invita, pe căi diverse, la o poziţie angajată a arhitecturii. Multe dintre pavilioanele naţionale, mai ales, dar şi unele dintre proiectele de la Arsenale au bătut „terenul comun de înţelegere“, pentru a vorbi despre implicarea deontologică şi socială a arhitectului – de la necesitatea de a lucra împreună, ţinînd seama de celilalţi şi de context (Elveţia: „And now the Ensemble!!!“), pînă la răspunsul la probleme de criză imediată, fie ea climatică (Japonia: „Architecture. Possible here? Home-for-All“) sau economică (Grecia: „Made in Athens“). Paviloanele respective restituiau o imagine acută a lumii de astăzi, nu doar reflectată din punctul de vedere al arhitecturii, dar şi cu eventualele răspunsuri pe care arhitectura le-ar putea aduce.

Faptul că mulţi sînt interesaţi a arătat-o bienala de arhitectură a Bucureştiului, din iunie trecut (al cărui comisar, în chip surprinzător, a fost acelaşi ca la Veneţia). Şi atunci, de ce pavilionul românesc a trecut pe lîngă necesitatea (şi nu doar simpla posibilitate) de a răspunde unor probleme atît de importante, care depăşesc de departe sfera arhitecturii, pentru a se confrunta direct cu politicul şi cu socialul?

Căci, zău aşa, aş vrea să înţeleg care este „arhetipul românesc modern“.

Foto:  Giorgio Zucchiatti