Anul cinematografic 2020 – anchetă

27 ianuarie 2021   La zi în cultură

Am încercat să aflu cum a fost acest an pandemic, cu cinematografele închise și fără festivaluri. Și, mai ales, ce s-a putut vedea/recupera online și ce titluri au păstrat criticii de film. (A. M. S.)

 Oana GHERA

2020 a fost un an în care cinema-ul a fost deopotrivă mai prezent și mai absent ca niciodată din viața mea. A fost primul an în care am semnat direcția artistică a Festivalului Internațional de Film Experimental București, așa că în lungile săptămîni de izolare din primăvară m-am lăsat dusă dincolo de pereții casei de sute de scurtmetraje din lumea întreagă. Puse laolaltă, preferatele mele, adunate în programul final al festivalului, care s-a putut vedea spre sfîrșit de noiembrie online și în cîteva galerii de artă bucureștene, sînt (și) un fel de imagine compozită a acestei minunate lumi noi, o distopie privind spre utopie. Un titlu din multele de păstrat: They parlaient idéale al Laurei Prouvost. A fost totodată un an în care de-abia dacă am apucat să calc în vreun cinematograf, iar unul dintre puținele filme preferate ale anului – The Woman Who Ran al lui Hong Sang-soo – l-am văzut în aer liber, înghesuit pe un ecran încropit și cam murdar la MȚR.

Și undeva la mijloc a fost anul în care pe ecranul televizorului s-au derulat sute de ore de filme și seriale: Harry Potter pe repeat, căci cine nu și-a dorit anul ăsta un pic de magie, Friends și Seinfeld și Gilmore Girls, pentru zilele în care mi-a fost dor de fețe familiare, dar și alți prieteni vechi, ca Rohmer și Almodóvar, la care m-am întors în zilele însorite ale verii, toate între reprizele nesfîrșite de binging cu Emily in Paris și zeci de alte mostre de cinema ambiental în care m-am refugiat zapînd dincolo de finalul unui an care a părut interminabil.

 Victor MOROZOV

Am ținut în septembrie-octombrie un jurnal în care consemnam la cald toate ieșirile mele la cinematograf în Paris, acolo unde mă aflu cu o bursă de studiu. Sălile s-au închis la finalul lui octombrie – a rămas jurnalul să mai dea seamă de acest sentiment straniu al ultimei proiecții (nu atît Peter Bogdanovich, în The Last Picture Show, ci Tsai Ming-liang în Goodbye, Dragon Inn), pentru care nu mă pregătise nimic. Îmi amintesc acea seară, în care ne strînseserăm să vedem o melodramă japoneză din anii ʼ50 – îmbărbătările, asigurările reciproce („Vom fi aici la redeschidere”), teama de a nu mai găsi drumul spre casă, pentru că cinema-ul era pentru noi o casă în plus. Lucrurile astea încă nu s-au sfîrșit. Am înțeles în 2020 că cinema-ul fără cinematograf pentru noi nu funcționează decît paliativ. Cît de greu a fost să ne mulțumim cu chircirea în online a festivalurilor, odată trecută euforia cu „Voi putea vedea cîte filme vreau, în sfîrșit” – atunci cînd ne-am reamintit că un festival nu înseamnă doar o listă de titluri, ci tot ceea ce se țese în jurul ei: contactul cu ceilalți cinefili-prieteni, discuțiile inevitabile de dinainte și de după. Mă apucă tristețea și simt cum devin brusc intransigent în compania oamenilor care țin să-mi sublinieze avantajele online-ului în toată afacerea asta, un pas mare către lumea nouă: UberEats, Netflix, Amazon. Cinematograful a fost pentru noi, cinefilii care s-au uitat și la granulația specială a peliculei, și la interiorul vag-socialist al cinematografelor încă active în fostele cartiere populare, și la mîinile abia ghicibile în întuneric ale amicului nostru cu care speram să aprindem ceva mai adînc, și la cele două-trei metrouri de schimbat pînă la sala radicală în care se proiecta nu-știu-ce operă nemaivăzută. Cinematograful a fost pentru noi, care nu prea știm să trăim decît acolo, în noapte americană, originea tuturor poveștilor. Mă gîndesc că fiecare dintre noi sîntem Proiecționistul din Goodbye, Dragon Inn la capătul acelui ultim film; fiecare dintre noi trăim cu frica lui de a stinge lumina.

Cu Rizi/Zile, Tsai Ming-liang ne-a oferit poate cel mai frumos film al lui 2020: o poveste despre singurătăți paralele.

 Laurențiu PARASCHIV

Nu-mi imaginam, la începutul lui martie, cînd am ieșit din cinematecă de la un film de Buñuel, că perioada care avea să urmeze avea să fie la fel de suprarealistă. Sigur, am fost în cele din urmă la Tenet, cinci oameni rătăciți într-o sală pentru 500, și la festivaluri și proiecții în aer liber, însă nici una dintre aceste experiențe nu s-a apropiat de cea a mersului la cinema de dinainte de pandemie. Și deși inițial mi-a surîs ideea de a sta mai mult acasă și a recupera filme peste care am tot sărit de-a lungul timpului, mi-am dat repede seama că nu mă pot concentra și am simțit nevoia să evadez. Așa am ajuns să văd, în sfîrșit, toate filmele Star Wars și Mission: Impossible, o bună parte din cele cu James Bond și animațiile lui Miyazaki. Cînd am reușit să mă mai deconectez, am vizionat, printre altele, mai multe titluri de Melville și Mizoguchi, Diop Mambéty și Charles Burnett. Dintre filmele noi care nu și-au amînat premiera și s-au putut vedea, sub o formă sau alta, mi-au plăcut foarte mult First Cow și Never Rarely Sometimes Always, despre prietenie în cele mai neașteptate forme ale ei, documentarele Time și Dick Johnson Is Dead, ambele foarte emoționante, dar și Lovers Rock și David Byrne’s American Utopia, cele mai apropiate experiențe de o petrecere, respectiv un concert, pe care le-am trăit anul trecut. Iar cu tensiunile politice tot crescînde și în speranța că putem învăța oricînd din greșelile trecutului, sînt nerăbdător ca lumea să descopere Quo vadis, Aida? al Jasmilei Zbanic, despre genocidul de la Srebrenica, care probabil va ajunge în săli mai tîrziu anul acesta.

 Cristi LUCA

Pentru mine, dispoziția de a vedea filme importante, din prezent sau din trecut, a fost redusă în pandemie. Mi-am găsit adesea refugiul în lungmetraje și seriale de pe canale de streaming, gen Netflix, HBO Go sau Prime Video. Rolul lor nu a fost cu nimic mai presus decît al meciurilor de fotbal văzute la TV, al campionatelor online de șah, al clipurile video, al conversațiilor la telefon sau pe Facebook, al muzicii sau al unor cărți. Sînt prea multe piese și titluri, amestecate haotic într-un fel de puzzle multimedia, unde ficțiunea e subminată de realitate. Probabil orice e legat de cinema se transformă deja, în speranță găsirii  unor forme de expresie și manifestare (nu toate noi) ce vor fi stabile cîndva. Ăsta e și motivul pentru care i-am admirat pe toți cei din industria cinematografică din România, care au căutat și găsit metode de supraviețuire în condiții mai mult decît vitrege: de la actori sau regizori pînă la distribuitori, personal al cinema-urilor sau al spațiilor alternative în aer liber, producători sau organizatori de festivaluri (TIFF, Festivalul Filmului European, Astra Film Festival, One World Film Festival, Bucharest International Experimental Film Festival etc.). Dintre titlurile pe care le-aș păstra din 2020 sînt The Woman Who Ran (Hong Sang-soo), Malmkrog (Cristi Puiu), Colectiv (Alexandru Nanau), Acasă (Radu Ciorniciuc),  Tipografic Majuscul (Radu Jude).

 Ionuț MAREȘ

Izolarea în casă mi-ar fi putut da șansa de a recupera ceva din entuziasmul de la începuturile cinefiliei de a vedea, cu poftă și cvasi-aleatoriu, filme și chiar filmografii, fără „obligațiile” de critic și de curator. În mod paradoxal, nu am reușit asta decît într-o mică măsură. Fac parte din minoritatea tot mai restrînsă a cinefililor care (mai) cred în plăcerea mersului la cinema. Apoi, explozia ofertei de filme disponibile pe Internet poate produce paralizie: ce să vezi mai întîi și unde să te oprești? Dilema arată importanța activității de curatoriat. E drept, deși premierele au fost ca și inexistente, mai multe festivaluri (de la noi sau de aiurea) au avut totuși loc (în formule hibrid), așa că nu am fost deconectat complet de la actualitate (dar nici încîntat de ideea de a participa de pe canapea la cîte un festival sau de a vedea filme în aer liber după miezul nopții sau în frig). Dar e cert că întreaga situație mi-a știrbit încrederea în relevanța cinematografiei în astfel de vremuri (și mi-a dat oportunitatea să citesc mult mai mult). Sper să o recîștig. Însă poate ar trebui ca întreaga lume a filmului, în continuă expansiune, să își regîndească mecanismele. Din tot ce am văzut în 2020, nou sau vechi, mi-a rămas aproape bogata și stimulanta filmografie – întinsă pe trei decenii și cuprinzînd zeci de titluri, deopotrivă de ficțiune și documentar – a cineastei japoneze Naomi Kawase, invitata specială, în format virtual, a Les Films de Cannes à Bucarest. Și mă bucur că am avut timp în sfîrșit pentru cîteva cărți esențiale de cinema, dintre care aș aminti și recomanda insistent Screening Modernism: European Art Cinema, 1950-1980, de András Bálint Kovács, și Transcendental Style in Film: Ozu, Bresson, Dreyer, de Paul Schrader. 

 Andreea VLAD

Într-un an atât de diferit de tot ce am cunoscut pînă acum, cinema-ul s-a reinventat, s-a numit fie Netflix, Mubi, HBO Go sau multe proiecte virtuale care au ținut locul pînzei marelui ecran. Au fost puține premiere, dintre care mi-au plăcut (dar precizez că nu am urmărit toate evenimentele): răvășitorul Uncut gems al fraților Safdie, stilizatul Mank de David Fincher și mostra de cinema politic The trial of the Chicago 7. Cinemateca maghiară a pus la dispoziție o generoasă arhivă de filme clasice, inclusiv titluri ale unor Zoltán Fábri, Márta Mészáros sau István Szabó, cu a sa capodoperă Dulce Emma, dragă Böbe. La Les Films de Cannes à Bucarest am descoperit-o pe japoneza Naomi Kawase, o cineastă subtilă și foarte specială.

Un efect secundar binevenit al pandemiei a fost răgazul de a mă retrage sub un clopot de sticlă pentru a contura tabloul compus din filme prin care redescopăr mereu de ce iubesc, de fapt, filmul. Ca și în cazul marilor cărți, la care mă întorc regulat, pot defini mai precis, odată cu distanța timpului, motivele exacte ale fascinației de la prima vizionare. Am revăzut mai multe titluri de Paradjanov, Bergman, Pasolini, Buñuel, Kelly Reinchard, Spike Lee sau clasice ca Miracol la Milano (de Sica), Stromboli de Rossellini, Cerceii doamnei de... (Max Ophüls), Une femme est une femme al lui Godard, Giuletta și spiritele de Fellini, If (Lindsay Anderson), Structura cristalului de Zanussi, Conformistul de Bertolucci, Three women de Robert Altman, Cerul desupra Berlinului (Wim Wenders), Peisaj în ceață (Theo Angelopoulos).

 Cătălin OLARU

Filmul anului în România nu poate fi decît un documentar. Își dispută titlul Colectiv, primul film românesc cu șanse reale la cel puțin un premiu Oscar, Acasă, al lui Radu Ciorniciuc, care tratează abil transformarea forțată a unor oameni în cetățeni, și Noi împotriva noastră, debutul în lungmetraj cu care cineasta Andra Tarara nu doar pune piciorul în prag, ci pulverizează ușa, cu perete cu tot. Între documentar și ficțiune, Ivana Mladenovic defrișează o reconstituire plină de tandrețe, umor și firesc. Dintre filmele de ficțiune, ar trebui să facă valuri în 2021 Mia își ratează răzbunarea, o nouă producție independentă a regizorului Bogdan Theodor Olteanu, care compune extrem de convingător eterna felie de viață, de data aceasta din ingrediente cu desăvîrșire noi.

Dintre titlurile internaționale, DAU. Natasha e la fel de instructiv, cînd vine vorba de mult discutatul suflet rus, ca un roman de Dostoievski sau un sejur într-un hotel all-inclusive, indiferent care. Martin Eden strălucește cît timp protagonistul său se zbate în mizerie. Acolo unde Aquarius (2016) a dat greș, Bacurau (2019) eșuează. Debutul O Som au Redor / Neighboring Sounds (2012) rămîne cel mai convingător film al lui Kleber Mendonça Filho, ceea ce nu înseamnă că vreunul dintre aceste trei titluri e altceva decît un festin. Portrait de la jeune fille en feu completează strălucit podiumul unui an sărac, răzlețit suplimentar de faptul că am folosit pandemia ca alibi pentru o nerușinată trîndăveală mentală. Dacă am mai recuperat cîte ceva, asta se datorează aproape exclusiv festivalurilor. Pentru mine, un an fără TIFF ar fi fost greu de imaginat – din fericire, n-a fost cazul. Faptul că, pe final de an, am mers la un al doilea, apoi la un al treilea festival (Este Film Festival de la Sibiu și Festivalul de film de la Varșovia, din al cărui juriu FIPRESCI am făcut parte), drept urmare, că am văzut din nou filme, și nu puține, într-o sală de cinema, a fost un cadou neașteptat ale cărui ambalaj și panglică încă le mai păstrez, în sertarul afectiv auster al lui 2020.

anchetă realizată de Ana Maria SANDU

Foto: flickr

Mai multe