Ani fatidici – un înnourat început de 2014

19 martie 2014   La zi în cultură

Există ani de mare densitate, în care evenimente, jubileuri şi centenare îşi dau mîna sau chiar se suprapun, după cum există lungi perioade parcă de letargie politică. Îmbătrînind progresiv, simt cum ani îndepărtaţi, dar plini de semnificaţii, ai copilăriei şi ai primei tinereţi, mi se apropie întruna, în timp ce prezentul îmi apare un déjà vu et connu. Este o trăire semiconştientă, trădînd o neliniştitoare inversare de perspectivă. Ceea ce pentru cei cu două-trei generaţii mai tineri este deja istorie bucherească rămîne pentru mine – poate şi pentru alţii de un leat cu mine – un etern prezent, ce se lasă cu greu clasat ad acta.

Un an pe cît de plin de evenimente dramatice, tot pe atît de plin de fatale consecinţe pentru ceea ce a urmat a fost 1948, anul în care s-a lăsat peste Europa cortina de fier. În mod automat, dar explicabil, gîndul mi se întoarce imediat la anul, cu un secol mai devreme, al revoluţiilor care au scuturat Europa de la un cap la altul. La Paris şi Berlin, la Frankfurt, Varşovia, Budapesta şi în Principatele Române s-a luptat şi a curs sînge în zadar pentru democraţie şi/sau libertate. Pentru o bună bucată de timp. O sută de ani mai tîrziu, a avut loc un proces în sens invers, încununat cu un nenorocit succes crezut – din păcate, de mulţi dintre traumatizaţii împărţirii Europei – a fi numai foarte vremelnic. Batiuşka Iosif Vissarionovici a decis, în acel an, să strîngă vîrtos şurubul în ţările cotropitor eliberate de Armata Roşie, punînd capăt cu brutalitate unei tranziţii considerate prea lente, de la „orînduirea“ capitalistă la cea aşa-zis socialistă, de la „democraţia burgheză“ la cea botezată tautologic şi involuntar umoristic – „democraţia populară“.

La Praga şi la Varşovia, la Budapesta, Sofia şi Bucureşti a luat fiinţă deopotrivă „închisoarea noastră cea de toate zilele“. La noi, zelul executanţilor „istoricei sarcini“ a anticipat pragul lui 1948: doftorul Petru Groza, front-plugarist şi naş al genialului Zărone („Caligula imperator a făcut din cal – senator; Petru Groza, mai sinistru, a făcut din bou – ministru“…), manevrat de ceferistul cel priceput la schimbare de macaz şi de tov-agenta Ana („Ana Pauker, Gheorghiu-Dej bagă spaima-n burgheji!“ se scanda în acei ani), s-a grăbit mai întîi să reteze încă existentele vîrfuri instituţionale ale trecutului ţării. Întîi rabinul-şef Alexandru Şafran, în toamna lui 1947, apoi regele Mihai, în 30 decembrie, au fost izgoniţi din ţară, iar în februarie, moartea suspect de oportună a patriarhului Nicodim a lăsat jilţul liber pentru „sovrom-patriarhul“ Iustin Marina, fost popă de ţară şi fost olteano-ţărănist. Tot atît de hapsîn ca stăpînul Gheorghiu, acesta s-a grăbit să extirpeze din ţară „rătăcirea greco-catolică“, încorporînd în BOR, fără să pregete, bunurile respectivei Biserici. Totul a fost de o logică pur şi simplu impecabilă: pentru „noul român“, un singur nou partid şi o singură tot atît de nouă Biserică, văduvită de sărbătorile legale (altminteri decît în celelalte ţări satelite!) ale Crăciunului şi Paştelui, prin marea grijă creştinească a aceluiaşi ÎPS. 1948 a fost însă şi anul nereuşitei blocade a Berlinului de către sovietici. Durînd aproape un an, din iunie 1948, blocada a putut trezi şi în deznădăjduiţii „noi români“ vana speranţă a declanşării unui al Treilea Război Mondial de către americani: „Vine americanii! Vine americanii!“ Dar ei – nici gînd să vină: ba a venit, tîrziu de tot, în august 1969, numai unul singur, ca să iubească România recalcitrantului „antisovietic“ Ceauşescu – anume Richard Nixon, măturat mai tîrziu de la putere, în 1974, de impeachment. Ghinionistul american a fost însă precedat în vizitarea ţării noastre de alţi doi mari oameni de stat, şi aceştia curînd loviţi de năpastă.

În încă luminosul 1967 ne-a vizitat ţara Willy Brandt, pe atunci ministru de externe într-un cabinet de coaliţie CDU cu SPD, ca şi în prezent. De notat că arhitectul noii Ostpolitik şi-a început opera la noi, continuînd cu Varşovia şi Moscova. A fost însă un meteoric cancelar, cu cariera întreruptă şapte ani mai tîrziu, graţie mrejelor spionajului est-german, existînd în subsidiar implicaţii erotice. Sigur, de asemenea implicaţii n-are cum să se teamă, slava Bogu, eterna cancelieră paneuropeană.

În anul iluziilor spulberate – 1968 –, ne-a vizitat Bucureştiul, în persoana lui De Gaulle, un alt mare arhitect al politicii europene, acesta fiind însă instantaneu lovit de ghinion. Proaspătul doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti s-a văzut nevoit, cu cerneala încă neuscată de pe diploma-i de doctor, să se întoarcă fuga-fuga la Paris, unde-l aşteptau baricadele unei încrîncenate studenţimi revoluţionare. De acolo, cuprins de efemeră, dar mare spaimă, s-a grăbit din nou către un refugiu sigur, într-o Germanie pe care o cunoscuse bine, într-un lagăr de prizonieri din Primul Război Mondial; acum, venea să caute protecţia militarilor francezi, ocupanţi în Baden-Baden. O studenţime rebelă, ziceam, la antipodul celei de azi, pe atunci încă răsfăţată şi peste măsură îmbătată de utopii anarho-comuniste, asezonate de un delirant maoism. Guru-ul acesteia era, anno Domini 1968, Herr Cohn-Bendit, între timp mult încărunţit şi ca atare oportunistic înţelepţit. De multă vreme cameleonizat în verde deputat european, domnia sa debitează, deseori, politiceşti reţete-minune la tîlcşăuri nemţeşti. Al treilea mare ghinionist atras de ţărişoara noastră, tot în acei primi ani-lumină, a fost negusul Haile Selassie. Curînd după vizita la Bucureşti, a avut parte de o soartă nemeritată, în circumstanţe similare celor ale mazilirii lui Norodom Sianuk de către Khmers Rouges, cam în acelaşi an 1974. Cel puţin acestuia din urmă ghinionul nu i-a venit de la noi. Ar mai fi totuşi de amintit, de încă mai înainte, „democratul“ preşedinte indonezian Sukarno, debarcat şi el de la putere în 1964, numai la cîţiva ani după vizita la noi. Nici acestuia, nici lui De Gaulle, nici negusului nu le-au purtat noroc în cariera lor politică diplomele de doctor ale venerabilei universităţi bucureştene. Noroc cu atare diplome, cel puţin pînă acum, au avut totuşi niscai plagiatori autohtoni…

Toate aceste vizite simandicoase au priit, începînd cu amintitul an de graţie 1968 şi pentru o nesfîrşit de lungă durată, „Geniului“ Carpaţilor noştri. An de pomină – acest 1968, care a fost şi obiectul unui memorabil jurnal, ţinut zi cu zi de disidentul est-german Hartmut Zwahr, sub titlul Die erfrorenen Fluegel der Schwalbe. Tagebuch einer Krise 1968-1970 (Îngheţatele aripi ale rîndunicii. Jurnalul unei crize 1968-1970). Mulţi dintre cei ce eram atunci în floarea vîrstei am trăit, sub impactul primăverii pragheze, iluzia unui drum median ca alternativă la cele două „-isme“ care-şi împărţiseră lumea în mod maniheist. La noi a urmat, de atunci, o lungă şi înfloritoare primăvară, însă numai pentru unul singur – mai exact, pentru doi deopotrivă de însinguraţi în iubirea şi adularea, apoi în ura ucigaşă a norodului păstorit încă pentru 21 de ani. Păstoriţi furăm de către cel ce mai înainte era luat în derîdere, ca „Prostul“ Biroului Politic, printre altele în bancul „Copiii lui Ceauşescu sînt bolnavi de prost(t)ată“, sau „Ce face Puiu-n timpu’ liber? Găureşte prezervative!“, cu aluzie la criminalizarea avortului, decretată în 1967.

Odată cu 21 august, cînd a urlat de la balconul CC al PCR condamnarea invaziei Cehoslovaciei, a devenit peste noapte colacul de salvare al naţiunii faţă de ameninţarea ocupării ţării de trupele Pactului de la Varşovia. Viscerala spaimă faţă de un nou 23 August s-a cristalizat într-o altă serie de bancuri cu umor negru: „Amendament la cartea viselor: Tanc de vei visa, preten vei avea“, sau „Ruşii cu tancu’, noi cu Stancu“ – cu aluzie la scriitorul foarte aliniat Zaharia Stancu, în care se trezise subit „vocea patriotului naţionale“. Sigla TVR (Televiziunea Română) a fost curînd schimbată în TV, deoarece norodul o citea „Tot vin ruşii!“. Temerea, după cum s-a dovedit cu documente, era neîndreptăţită. Oricum, ocupanţii reali erau, ca şi mai înainte, aceiaşi „fii ai proletariatului“ de după 1948. Rămîne încă de clarificat în ce măsură iraţionalul şi dezinformaţia au putut juca rolul hotărîtor în iluzoria erijare a Prostului într-un charismatic dux fatalis, singura pavăză faţă de temuta invazie rusească. Dintr-odată, PCR-ul ne devenise drag, se identificase cu naţia română; imediat după 1968, intram cu zecile de mii în partid, printre care erau sumedenie de „fii de isploatatori“, crunt surchidiţi mai înainte. Chiar foşti puşcăriaşi politici rîvneau la aşa ceva! PCR-ul devenise un sindicat de masă al patrioţilor, fără doar şi poate. Parafrazînd butada lui Lenin privindu-l pe Dostoievski, se poate spune că la noi s-a reuşit ca „spînzuraţii să-şi îndrăgească funia“. Pe un asemenea iraţional patriotism naţionalist, din care nu puteau să lipsească recrudescenţe legionare, perechea Ceauşescu şi-a putut croi şi consolida treptat, începînd cu 1971, o monarhie absolută inspirată de modelul coreean. În anii ’80 ai exasperării, sigla PCR se tălmăcea „Petreştii, Ceauşeştii şi Rudele“, Petrescu fiind numele de vergură al „împărătesii roşii“. Dacă nu mă înşel, prima proslăvire filmică ce făcea din Mihai Viteazul un redundant prototip al lui Ceauşescu i-o datorăm revoluţionarului de mai tîrziu Sergiu Nicolaescu.

Da, fără îndoială că 1989 a însemnat pentru „noii europeni“ ai ignorantului Rumsfeld revanşa lui 1948, măturînd ceea ce devenise de mult, încă din 1968, caduc. Numai că lucrurile trebuiau să se mişte mai întîi în Uniunea Sovietică. De-am fi avut parte de situaţia geopolitică a Coreei de Nord, probabil că şi astăzi încă am fi păstoriţi, tot atît de grotesc, de vreun fiu al tovului Nicu Ceauşescu.

Pentru cititorii tineri şi foarte tineri, voi puncta cronologic şirul evenimentelor revoluţionare ale acelui an est-european de care ni se întîmplă să mai şi uităm. Ca şi în 1968, a avut loc o primăvară politică regizată, de astă dată, de conducerea reformistă maghiară. Tăierea sîrmei ghimpate din zona morţii dinspre Austria a declanşat fuga a sute şi mii de turişti est-germani, aflători acolo. Exemplul lor a încurajat curînd pe cei aflaţi în Praga să se refugieze în incinta ambasadei Germaniei Federale, de unde, după palpitante momente de nesiguranţă, au putut fi transportaţi către libertate… Aflîndu-mă, în vara aceea, la Goettingen, la un pas de frontieră, am putut percepe semnale neîndoielnice ale fierberii ce începuse în Germania „nedemocrată“. Decisive au fost, la începutul toamnei, zilele demonstraţiilor de masă din Leipzig, cînd s-au scandat lozinci nemaiuzite pînă atunci: „Wir sind das Volk“ – preluat în decembrie şi de revoluţionarii noştri, cu „Noi sîntem poporul“ –, dar şi „Wir bleiben“ („Noi rămînem“), „Ohne Gewalt“ („Fără violenţă“). Aceasta din urmă reflecta îndreptăţita temere a repetării evenimentelor din mai – iunie de la Beijing, cînd, ca şi în 1968, „împotriva ideilor au fost scoase tancurile“… Or, în octombrie, aparatul represiv est-german era gata pus la punct, cu precizie prusacă, inclusiv stocarea conservelor de sînge, în vederea „soluţiei chinezeşti“. Lipsea numai placet-ul lui Gorbaciov, care a zis, după cum se ştie, Niet! Ca urmare, căderea Zidului din Berlin, la 9 noiembrie, a avut loc fără vărsare de sînge, la fel ca şi „revoluţiile de catifea“ din Varşovia, Praga şi Sofia. Altminteri în România... Ceea ce s-a petrecut la noi a fost pe atunci comparat, în unele medii occidentale, aş zice fără noimă, cu răsturnarea regimului absolutist în Franţa anului 1789: o prea mare onoare pentru ultima noastră pereche regală!

La ce să ne aşteptăm în 2014? Ce vom comemora în acest an? Sigur şi clar mi se pare numai răspunsul la a doua întrebare. Prima comemorare de dorit ar fi tocmai semijubileul fatidicului 1989. Cum va fi apoi cu împlinirea a 70 de ani de la „Sfîntu’ 23 August“, sărbătoare legală pînă în 1989? Aş propune cu toată modestia o dezbatere în următorii termeni dilematico-oximoronici: „Fost-a oare atuncea o eliberare cotropitoare, ori o cotropire eliberatoare? Dacă aşa sau dacă altminterea, de cine şi de către cine şi de ce? Dar dacă nici aşa, nici altminterea, atuncea de necine şi de nece?“

Anunţat deja de mediile vest-europene, va fi comemorat, desigur, centenarul izbucnirii Primului Război Mondial, prima mare autosfîşiere europeană cu consecinţe încă mai tragice, 25 de ani mai tîrziu. În ianuarie trecut s-a stins din viaţă un britanic de vîrstă matusalemică, ultimul fost combatant supravieţuitor al acelui război. În aprilie 2014 se va împlini şi bicentenarul abdicării genialului parvenit Napoleon I, după dezagregarea unui imperiu croit după bunul său plac, cu enormă vărsare de sînge şi sub cuvertura unei ideologii revoluţionare trădate de la bun început. De speculat asupra unor posibile analogii cu sovietismul lenino-stalinist…

Calendarul cultural ne va propune, totuşi, comemorări mai plăcute: 150 de ani de la naşterea, la Bilbao, a politropicului gînditor Miguel de Unamuno; 250 de ani de la cea a nemuritorului Galileo Galilei, la Pisa; 300 de ani de la două naşteri de celebri compozitori: cea a lui Carl Philipp Emanuel Bach, al cincilea fiu al marelui Johann Sebastian, la Weimar, şi a lui Christoph Willibald Gluck, la Erstbach, în Palatinatul Germaniei; 500 de ani de la naşterea medicului flamand Andreas van Wesel, latinizat Andreas Vesalius, cel care a revoluţionat ştiinţa medicală, rupînd cu milenara stagnare impusă de tradiţia galenică. Tot în 1514, în iulie, s-a consumat ultimul act al sîngeroasei revolte antifeudale conduse de transilvăneanul Gheorghe Doja (György Dosza), martirizat la Timişoara împreună cu alţi capi ai mişcării sale. Evenimentul revoltei a avut fatale urmări pentru soarta Europei Central-Sud-Estice. Îndelung prezent în memoria colectivă, pare-se încă şi astăzi, figura lui Gheorghe Doja a fost instrumentalizată de istoriografia comunistă atît română, cît şi maghiară. Aş mai adăuga încă, la 27 ianuarie, mult venerabila aniversare, trecută repede cu vederea de medii, a 1200 de ani de la stingerea, la Aachen, a lui Carol cel Mare, făuritorul unei Europe vestice din păcate curînd dezbinate, pentru mai bine de un mileniu.

Anul în curs nu apare îmbucurător nici pe plan internaţional, nici pe cel european. Trăim grave crize politice şi economice, moştenite toate din anii trecuţi: spulberarea iluziilor născute de Primăvara arabă, redeşteptarea – ce riscă mult să fie numai precară – a spiritului Revoluţiei Portocalii în Ucraina; în statele UE – continuarea crizei economice, paralel cu creşterea euroscepticismului şi cu afirmarea tot mai clară a mişcărilor populiste de dreapta, marcate de alunecări fascistoide şi rasiste. Mă opresc aici cu pomelnicul, nevrînd să-mi asum riscul de a deveni profet mincinos… 

Alexandru Cizek este clasicist. A fost asistent la Catedra de Literatură Comparată a Universităţii Bucureşti, pînă în 1975.  A publicat, între altele, Alexander bifrons. Le Roi et le Sage. Études sur la légende d’Alexandre le Grand de l’Antiquité au Moyen Âge, Clermont-Ferrand, 1997.

Mai multe