Andrei CREŢULESCU: "Să împaci cu dibăcie capra intelectuală şi varza comercială" - interviu

În perioada 15-21 aprilie va avea loc cea de-a IX-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Bucureşti. Veţi putea vedea filme care nu intră în cinematografele de la noi, titluri premiate la festivaluri mari şi pe care, cu siguranţă, le aşteptaţi deja. Pînă atunci, la cald, un preview de festival.

B-EST IFF-ul a crescut în ultimii ani. Publicul a fost din ce în ce mai numeros, iar filmele – din ce în ce mai aşteptate. Cum vi se pare că au evoluat lucrurile? Ce aduce nou ediţia cu numărul 9?

„Toate filmele sînt difuzate în premieră absolută în România, şi nu «ciupite» de pe la diverşi confraţi; proiecţiile se întîmplă numai digital şi 35 mm, şi nu beta sau DVD; titlurile din competiţie (şi majoritatea celor din afara competiţiei) sînt alese exclusiv pe baza vizionării respectivelor pelicule în cadrul festivalurilor străine (fie ele în proiecţii «de market» sau oficiale) sau pe screeners, înscrise regulamentar, şi nu şterpelite din selecţiile sau palmaresurile aflate la îndemîna oricui, pe Internet. Intenţia asumată/declarată a festivalului este să aducă în România, în principal, filme care nu vor intra niciodată în circuitul cinematografelor din patrie, şi care merită văzute pe un ecran cît mai mare, şi nu pe un banal monitor, fie el şi HD.“ Aceste cuvinte vă sună cunoscut dintr-un motiv extrem de simplu – asta am declarat (sună pompos, ştiu) anul trecut pe vremea asta, în aceeaşi pagină. Autocitez nu din autosuficienţă, ci pentru că îmi pare că statutul enunţat mai sus ţine loc şi de evoluţie, şi de noutate. În ziua de azi, a rămîne consecvent într-un demers onorabil îmi pare o victorie în sine... Iar faptul că publicul aşteaptă nişte filme, pe care apoi le şi vede, pe care apoi le şi comentează, îmi pare o mică minune.

Anul trecut spuneaţi că oamenii vin la festival „strictamente să vadă filme“. Pentru un director artistic, înseamnă asta o responsabilitate mai mare în alegerea titlurilor din program?

Responsabilitatea e măricică oricum... Iar acel „strictamente“ se referea, în primul rînd, la faptul că la B-EST, filmele fac legea – la propriu. Se întîmplă uneori un masterclass, dar nu tu market, nu tu workshops, nu tu panels. Nu încă. Sîntem un festival mic. Iar eu socotesc că, atunci cînd ai în custodie un festival mic, trebuie să fii ceva mai atent, mai pretenţios, mai mofturos chiar, cu titlurile pe care ţi le doreşti (sau pe care crezi tu că ţi le doreşti), să împaci cu dibăcie capra intelectuală şi varza comercială, dacă se poate fără să-ţi iasă... varză (chiar şi cu carne); în fine, să încerci să intuieşti poftele spectatorilor şi, totodată, să le mai tragi şi preşul de sub picioare, cînd şi cînd.

Ce nu trebuie ratat cu nici un chip la festivalul din acest an?

Eu unul n-aş rata filmul din deschidere, Jagten, de Thomas Vinterberg, pentru care Mads Mikkelsen a înhăţat premiul de interpretare la Cannes, anul trecut, şi n-aş vrea să pierd nici Cesare deve morire, al fraţilor Taviani, Ursul de Aur din 2012, şi m-aş grăbi să prind şi Antiviral, debutul în regie al lui Brandon Cronenberg (fils de...), premiat la Festivalul Fantastic de la Sitges. Iar favoritele personale, din aceeaşi secţiune necompetitivă, Panorama, sînt Le grand soir – revoltă punk pusă în scenă de inenarabilii Benoît Delépine şi Gustave Kervern, cei „responsabili“ de Aaltra, Avida sau Mammuth, plus Searching for Sugar Man, un soi de „Citizen Kane al documentarelor muzicale“, pe care l-am pescuit chiar înainte de a pescui el Oscarul, şi care va fi proiectat într-o atmosferă pe măsură la clubul festivalului, Control, şi – o să rîdeţi – Ghepardul, la 50 de ani de la premieră, într-o versiune integrală şi restaurată digital.

Ce ne puteţi spune despre competiţie? În 2012 l-aţi avut şi pe Radu Jude cu Toată lumea din familia noastră. Anul acesta aveţi vreun film românesc?

Şapte filme în competiţia acestei ediţii, şapte filme care merg de la provocator şi emoţionant la deranjant şi înapoi. Blancanieves, de Pablo Berger, învingător la Goya şi propunerea Spaniei la Oscar, este un soi de The Artist (adică mut şi alb-negru), dar mai justificat şi mai pertinent şi mai curajos şi mai isteţ; The Color of the Chameleon este un debut bulgăresc ambiţios şi ultrastilizat (regizorul Emil Hristov, care va fi prezent la Bucureşti, e operator de meserie), şi sînt foarte curios cum va fi perceput aici. Compliance, american independent lansat la Sundance, este genul de film la care-ţi vine să verşi de furie şi să urli a neîncredere – regizorul Craig Zobel s-a inspirat dintr-o poveste reală (greu de inventat aşa ceva, de altminteri) şi a lovit năprasnic; Epilogue este (aproape) un Amour israelian, ceva mai puţin disperat – regizorul Amir Manor a plecat de la Salonic cu o sacoşă de premii, să vedem dacă la Bucureşti înşfacă ceva. Sightseers – britanic şi sîngeros – este o nouă ispravă a domnului Ben Wheatley (care ne-a servit, anul trecut, un Kill List pe stomacul gol), numai că, de data asta, măcelurile sînt pigmentate de umor şi acompaniate de alde Soft Cell sau Frankie Goes to Hollywood. În fine, Wrong – delirant/suprarealist – nu putea fi semnat decît de Quentin Dupieux (aka Mr. Oizo), omul care a rupt gura tîrgului în 2010 cu Rubber (aka filmul cu anvelopa ucigaşă). Am abandonat alfabetul şi am lăsat la urmă filmul românesc, care mi-e foarte drag: Love Building se cheamă dînsul şi reprezintă debutul (în fine!) Iuliei Rugină în lungmetraj, debut finanţat exclusiv independent (adică fără de CNC) şi produs de Dorian Boguţă, Dragoş Bucur şi Alexandru Papadopol (aka Actoriedefilm), care joacă şi rolurile principale. Sigur, titluri româneşti (dar de arhivă) se vor regăsi şi în cadrul proiecţiilor speciale/omagiale, dar acesta-i fieful Danei Dimitriu Chelba (aka doamna directoare), deci le trecem la capitolul „surprize“.

Vremurile sînt tulburi, a fost mai greu decît în alţi ani să mobilizaţi resursele necesare pentru această ediţie?

Bani din ce în ce mai puţini, ambiţii din ce în ce mai mari – dar măcar ne-am întors în aprilie, între 15 şi 21. Şi, oricum, în ziua de azi, supravieţuirea îmi pare o victorie în sine. Parcă am mai auzit asta undeva... În fine. A luta continua.

Andrei Creţulescu este directorul artistic al Festivalului Internaţional de Film Bucureşti. Programul festivalului îl găsiţi pe www.b-est.ro.

a consemnat Ana Maria SANDU