Anatomie cu strigăte pe hîrtie

12 mai 2007   La zi în cultură

Contrar propriilor mele obiceiuri, voi începe cu cîteva repere biografice pentru că, în cazul lui Lam, acestea par determinante pentru înţelegerea iconografiei originale pe care o propune. Tatăl lui era comerciant chinez care trăia în Cuba, într-un oraş mic şi, după cum şoptesc insinuant biografii, avea mai mult de 84 de ani în 1902, cînd i s-a născut cel de-al optulea şi ultimul fiu, Wifredo. Mama artistului era de origine hispano-africană, iar călătoriile şi şederile de lungă durată ale artistului cubanez fac din originile şi influenţele care l-au marcat, un melanj original. Astfel, el porneşte iniţial spre Spania, apoi, pe rînd, se opreşte în punctele nodale ale lumii artistice (Paris, New York), sau alege locaţii exotice care-l inspiră, cum ar fi Haiti. Intră în cercurile avangardiste ale vremii şi se împrieteneşte invitabil cu Picasso care-l sprijină şi cu care organizează expoziţii comune. Chipul însuşi al artistului documentează amestecul de origini extreme ale sale, dar ceea ce îl face cu adevărat original este iconografia lucrărilor care naşte o mitologie a modernităţii universale. "Cîte poate suporta o bucată de hîrtie" - aşa s-ar putea numi expoziţia, căci toate lucrările lui Wifredo Lam sînt pe acest suport, cel mai fragil şi perisabil sprijin pentru linie şi culoare. De la linia subţire şi fragilă, deşirată din ghemul puternic al petei, la contururi puternic creionate de cărbune, de la linia sobră de culoare la pete colorate azvîrlite sau disipate de umezeala hîrtiei, hîrtia suportă la artistul Lam proiecte doar începute, dar puse în practică pe alt suport şi în alt context, tehnici sofisticate de gravură (acvaforte, acvatinta) sau tehnici mixte în care accidentul constituie miza principală. Deşi sînt lucrările dintr-o perioadă relativ restrînsă a creaţiei sale (anii 1936-1959), diversitatea de tehnică şi abordare pare să ilustreze o perioadă lungă cît o viaţă. Trecerea de la o etapă la alta îmi pare subiectiv ca fiind deplasarea de la linişte la zgomot, de la tăcerea personajelor la ţipete ascuţite care răzbat din imagine şi de la timpul parcă topit în curgere, la viteza absolută, aspecte ilustrate sau personificate prin personaje reale sau fantastice. În mod obiectiv, această perioadă marchează trecerea de la cubism la suprarealism şi constituie etapa cea mai fertilă a existenţei artistice a cubanezului călător. Revenind la linişte şi zgomot, certific, pentru anii de început ai perioadei vizate, prezenţa unor femei şi naturi moarte paşnice, de unde se aude liniştea pură. Brusc, totul devine sunet, vibrare, strigăt, ţipete suprapuse pe registre diferite, ţipete, ţipete, ţipete. Unele evidente, ilustrate prin guri larg deschise, altele insinuante, abia ghicite în colţuri ascunse de peisaj, dar cu atît mai zgomotoase. Personajele pornesc de la forme reale, dar se îndepărtează rapid de originile naturalist-cubiste şi se îndreaptă spre anatomii fragmentate şi disecate în care însă factorul morbid lipseşte, aspectul amuzant şi oniric dominînd. Anatomia fragmentată şi eviscerată devine personaj în sine, iar personajele singure şi singulare dialoghează gălăgios cu sine sau cu haosul de ţipete din jur. Hibrizii anatomo-săgetoşi, păsările-săgeţi sau oamenii-viteză ar fi protagoniştii din sălile expoziţiei, iar planul de lectură erotică propusă de curatorul expoziţiei (Juan Avilio Castillo Vazquez, nepotul artistului) nu este singurul valabil. La o citire atentă a imaginii, veţi găsi şi reperele pentru o viaţă erotică animată, în care totuşi cuvîntul "cartografie" e mai potrivit decît cel de "erotică". Ceea ce-mi pare însă definitoriu pentru universul lui Lam este gălăgia dătătoare de sens pentru cititorul de imagine modern şi postmodern, ca o emblemă a lumii prezente.

Mai multe