Amintiri gustative
Pecorino pecorini sau oile delicate din Toscana. Pe farfurie sînt aşezate frumos nouă feluri de brînză italienească (pecorino), care trebuie mîncate musai în sensul acelor de ceasornic. La ora douăsprezece este cea mai dulce, un fel de urdă din Sardinia afumată cu mirt, la ora şase - o brînză mai puternică, bine maturată timp de şaizeci de zile, iar numărătoarea se încheie cu cîteva boabe de crostino (brînză din Abruzzo) care se odihnesc pe o feliuţă de pîine crocantă. Enzo Fantucci are un magazin de brînzeturi la Roma de aproape cincizeci de ani şi cunoaşte cam toate secretele de fabricaţie. Invitaţii însă nu rezistă explicaţiilor şi se înfruptă cu brînza. Cînd Fantucci ajunsese la numărul cinci, unele farfurii erau goale, iar alţii mîncaseră în sens invers acelor de ceasornic. Trebuie să menţionăm totuşi, în apărarea noastră, că era greu de rezistat combinaţiei de brînză cu marmeladă de mere, miere şi Monte Puceano, un vin roşu care se potriveşte cu toate gusturile, de la delicat la aspru. Italianul a pus graba românilor pe seama "vieţii frenetice din ziua de astăzi, care ne îndeamnă să mîncăm foarte repede, fără a mai reflecta asupra gustului"... Apoi, odată brînza terminată şi ispita înlăturată, ne-am putut concentra asupra părţii educative şi am aflat atît lucruri idilice (pe cîmpiile Toscanei pasc oi delicate), cît şi incredibile (în Sardinia se fabrică brînza cu viermi, o delicatesă interzisă prin lege). La sfîrşit s-a dovedit, în urma unui mic sondaj printre invitaţi, că românii preferă brînzeturile mai iuţi pentru că "se potrivesc cu vinul tare". Ziua 2: Cinta senese sau porcul din laptop. "Doamnă, vă rog, daţi-vă mai la o parte, că nu se vede porcuâ!" Pe ecranul laptopului, după ce doamna cu pricina s-a dat la o parte, am putut vedea ditamai porcul negru din Toscana (cu bandă albă pe piept!), pe care noi, românii, îl cunoaştem sub denumirea de "porc de Basna". Pe porcul cu pricina tocmai îl mîncasem înainte sub formă de salam cinta senese... O doamnă a profitat de diversiunea cu laptopul ca să se rujeze discret, într-o oglinjoară scoasă din poşetă. Apoi am trecut la dulciuri: panne dolce del marinaro şi schiaciatta blanca, amîndouă din categoria "cozonac", acompaniate de vin roşu. Deşi Rosario, italianul care a făcut prezentarea, ne-a rugat să păstrăm brînza din farfurie pentru degustarea unui vin special, dulce şi foarte aromat (Aleatico doc dellâ Elba, vinul preferat al lui Napoleon), atunci cînd a sosit vinul, în pahare mici, brînza se volatilizase de mult... Ziua 3: Coratina, lecina, gentile sau aromele uleiului. În a treia zi, barierele lingvistice dispăruseră (poate şi ajutate de vin) şi aproape nu mai era nevoie de traducere pentru a afla totul despre uleiul de măsline, din care italienii produc peste 300 de sortimente şi consumă cam şase litri de persoană pe an. "Adevăratul ulei de măsline" este numai cel extravirgin, obţinut mecanic la temperaturi care nu trebuie să depăşească 27 de grade. Rosario ne-a povestit că există falsificatori care pun clorofilă în uleiul de floarea soarelui şi-l vînd drept olio di oliva, dar el are o metodă infailibilă de a depista falsurile ("metoda bunicii", prin îngheţare). Am gustat numai trei dintre cele 300 de tipuri de ulei: din măsline Coratina de Puglia (un pic înţepător), din măsline Lecina de Toscana (cu gust crud şi aromă de anghinare) şi din măsline Gentile de Abruzzo (ceva mai limpede). Italienii plănuiseră să-şi vîndă produsele la Tîrgul Ţăranului Român din piaţa Amzei. Au avut asemenea succes la degustare - mai ales cu brînza -, încît nu prea a mai rămas nimic de vîndut... Au plecat înapoi în bella Italia, iar noi am rămas să degustăm din minunăţiile Dobrogei şi ale Bucovinei.