Amintiri din prezent
Cel de-al treilea roman semnat de Andrei Cornea, Amintiri din epoca lui Bibi, o post-utopie, Humanitas, 2019, vine să consolideze imaginea unui scriitor cu totul original în peisajul literar de la noi. De fiecare dată cînd apare o voce nouă, critica de întîmpinare încearcă să-i găsească filiații, asemănări integratoare, anume pentru a-și sprijini discursul pe celebritatea celor vechi, care – nu-i așa? – dau credibilitate nou-venitului. În cazul acestui roman, un astfel de travaliu este înlesnit chiar de către autor, care își alege dintru început înaintașul. Andrei Cornea plasează acțiunea romanului său în epoca post-orwelliană, la aproape 30 de ani după celebrul an 1984 (care poate fi foarte bine și 1989), adică în prezentul nostru. De altfel, autorul își devoalează intențiile dintru început, intitulîndu-și romanul o post-utopie.
Ceea ce frapează însă chiar din primele pagini este teribila senzație de realitate, de viu, de fapt crud. Așadar, post-utopia devine realitatea cea mai nemijlocită. Desigur, autorul păstrează regulile dialogului literar pe care și l-a asumat dintru început: personajele sale descind din romanul lui Orwell, iar pe Winston Smith îl regăsim la masa sa din cafeneaua londoneză Castanul. A îmbătrînit mult în acești 30 de ani, arată tare rău, așa ponosit și rupt în coate, bea destul de mult, iar asta se vede bine pe chipul său obosit. Singura distacție ce i-a mai rămas este să joace șah cu vreun client al restaurantului sau de unul singur. Întreaga sa existență pare a se justifica doar prin faptul că el ține minte. Ține minte foarte bine cum a fost în trecut. Prezentul e mai degrabă tulbure, însă trecutul e clar ca o apă de munte în care nu se mai satură să privească. Iar privirea lui este pătrunzătoare și necruțătoare. De aceea îl exasperează felul în care îl mistifică cei care nu mai vor să-și amintească decît frînturi ce seamnă cu ilustratele trimise din vacanțe: o excursie, un film, o aventură erotică, un marș săltăreț. Nimic însă din teroarea de atunci nu pare să le mai umbrească memoria. Sînt mai degrabă nostalgici. Ar prefera siguranța iluzorie a dictaturii, în schimbul riscului asumat al libertății. (Sună destul de cunoscut pentru noi, nu-i așa?) Or, această anomalie a minții celor din jur îl contrariază peste măsură pe Winston. Și îl provoacă să-și scrie memoriile. Să-și povestească viața așa cum a fost. Și, pentru a elimina orice subiectivitate, Winston își probează propriile amintiri cu documente din epocă. Epoca lui Big Brother. Cel căruia toți îi spun acum, cu oarecare simpatie, Bibi.
Aventura începe în clipa în care o editură este dispusă să-i publice cartea. Însă nu ca pe o mărturie a vremurilor trecute, ci ca pe un roman de ficțiune. Martorul ar urma să devină o „făptură gingașă“, un scriitor talentat, chiar genial, căruia i se promite un debut strălucit. Astfel, Winston este aruncat în plasa propriului trecut, care se reconfigurează ca prezent. Reîntîlnirea cu Julia, iubita de pe vremuri, pare a-l salva din această nouă capcană. Destinul cărții lui Winston Smith este atît de pasionat, încît a-l devoala ar însemna să-i răpești cititorului bucuria imprevizibilului. Aș comite, cum se spune acum, păcatul unui spoiler! De aceea tot ce voi adăuga aici este că personajul nu va renunța, în ciuda tuturor presiunilor, la calitatea sa de martor, de păstrător și, în cele din urmă, de martir al adevărului.
Atingînd problema adevărului, pătrundem în stratul de profunzime al cărții. Andrei Cornea descinde în literatura de ficțiune coborînd din sfera pură a abstracțiunilor filozofice. Ani la rînd a practicat asceza marilor idei, studiind și traducînd filozofi antici și moderni. Acestei asceze i-a contrapus implicarea în viața cetății printr-o activitate jurnalistică de o perseverență incredibilă, dar mai ales de o calitate la care prea puțini dintre confrații lui se pot ridica. Din împletirea acestor două preocupări s-a născut scriitorul. Există în romanele lui Andrei Cornea un mesaj comun, ca un fir roșu care le leagă: este scos la lumină potențialul negativ al ideilor, care, forțate să intre în lume, devin adevărați agenți ai crimei. Și în acest roman, unde realitatea plagiază ficțiuni utopice, dar și în cel anterior, Lanțul de aur, este prezentat mecanismul prin care ideile sînt deturnate în ideologii ce nasc sisteme totalitare.
Pe de altă parte, scriitorul Andrei Cornea coboară el însuși o idee din sfera înaltă a abstracțiunii și o întrupează ridicînd către ea materia prea greoaie a imediatului. Această dublă mișcare, prin care ideea capătă învelișul de carne al realității, ea însăși fiind tranfigurată prin această întîlnire, are drept finalitate chiar nevoia permanentă a autorului de a înțelege. Actul de creație este astfel un joc secund, deopotrivă pur, dar totodată veridic. Dificila problemă a adevărului coboară în roman într-un mod cît se poate de firesc, luînd forma unei pete pe peretele cafenelei Castanul. Este chiar urma lăsată de tabloul fostului dictator Bibi. Această imagine, ce va mai reveni pînă la final, constituie bucla în care este prins jocul dintre trecut și prezent. E o pată care nu vrea cu nici un chip să dispară. Degeaba se străduiesc să o ascundă, să o disimuleze. Pentru că ea este chiar urma pe care adevărul o lasă în această lume amnezică. O mărturie sîcîitoare, care strigă din muțenia pietrei (fac referire aici și la motto-ul cărții: „Dacă vor tăcea aceștia, vor striga pietrele“). O mărturie care vorbește nu doar despre trecut, ci și despre prezentul ce se dovedește a fi un trecut neîncheiat. Nu întîmplător, romanul este plasat într-o perioadă electorală, și nu întîmplător, unul dintre candidați este însuși Bibi. Capcana trecutului pare a fi infailibilă. Finalul poate părea unora extrem de pesimist. E adevărat că fostul dictator revine în glorie, chiar în urma unor alegeri democratice. Odiosul trecut totalitar pare a se reinstala, deghizat în vălurile democrației. Cei doi, Winston și Julia, par a fi pierdut definitiv și această ultimă bătălie. Însă, chiar și în această lume, aparent cu totul capturată, fericirea nu este o imposibilitate. Vocea iubitei, singura realitate neatinsă de trecerea timpului, reminiscență a celor veșnice, îl propulsează pe eroul cu mințile rătăcite într-o stare de beatitudine, în libertatea necondiționată a iubirii. În plus, cartea, mărturia lui ultimă, a intrat totuși în lume și nimeni nu poate ști care va fi, pînă la urmă, destinul ei.
Nu aș spune totul despre acest roman absolut pasionant dacă nu aș devoala și un alt strat ce îi dă originalitate. Sarea și piperul care fac mai pregnant gustul acestei povești sînt umorul și ironia. Doar astfel lumea aceasta, atît de decăzută moral, poate fi privită cu înțelegere, cu compasiune, în chiar omenescul ei. Doar astfel ea devine vie. Cum reușește Andrei Cornea să strecoare aceste ingrediente într-o poveste aproape tragică, asta e aproape un mister! Dar cu atît mai puternic este efectul.
Cristina Cioabă este prof. de română și dr. în filologie. A editat vol. Jurnal esențial de Monica Lovinescu, Humanitas, 2010.