Amestecul

În fiecare dimineaţă, la micul dejun, casa scării unui bloc din Coreea miroase, cald, a cină încălzită în cutii de plastic, ca într-un avion de cursă lungă. E un miros nenegociabil, care uneşte toate etajele. Dimineţile coreene sînt atît de liniştite, iar pereţii blocurilor îndeajuns de subţiri, încît poţi să auzi cum sfîrîie în tigaie, din toată personalitatea sa de mirodenie tare, kimchi-ul, varza fermentată.

Pentru o naţiune vocală, coreenii îşi încep foarte tăcut dimineţile. Din cînd în cînd, tăcerea e punctată de tocurile foarte elegantelor doamne coreene – care par toate, la prima oră, însoţitoare de bord, eşarfe, zîmbet politicos, parfumuri & all –, de silenţiosul uns al uşilor lifturilor, ori de vreun reglat greu de salivă, un ritual zilnic de care bărbaţi coreeni pare să nu se dezică, mai ales dimineaţa. De la etajul 15 al blocului din munte, acestui miniritual matinal i se adăuga – în toţi cei patru ani cît am locuit în afara rezidenţei universitare – curgerea calmă, printre rocile artificiale şi arbuştii rotunjiţi, fără nici un ton discordant, fără nici un claxon, a maşinilor Hyundai din parcarea subterană a fiecărui imobil, către poarta minicartierului. Nici măcar microbuzele diverselor şcoli care vin, punctual, să îi ridice pe cei din clasele primare, nu se disting sonor prin nimic. Îmbrăcaţi în uniforme albastre, purtînd chipiu şi mănuşi albe, gardienii bătrîni şi simpatici de la poartă – personaje-cheie ale urbanismului coreean contemporan – salută militar fiecare maşină, gratulîndu-le stoica disciplină.

Liniştea aceasta se scurge apoi în birouri şi în profesionalismul grav al lucrătorului est-asiatic. Abia la prînz, lucrurile se mai animă. Rînduri-rînduri, se îndreaptă către cantinele zgîrie-norilor corporatişti, ori, dacă vor să evite măcar în ora liberă privirea iscoditoare a competiţiei de birou, spre neumăratele restaurante specializate pe cîte un fel principal de mîncare, care populează străzile înguste şi ascunse de pe lîngă fiecare mare centru urban.  

Principiul fundamental al bucătăriei coreene este amestecul. Hansik, denumirea generică a bucătăriei coreene, presupune că o masă tipică e una care are în centru orezul fiert, din care este ulterior evaporată orice urmă de apă, astfel încît să poată fi combinat cu toate felurile de legume crude, fierte, fermentate, fructe de mare, seminţe ori frunze, aşezate solar în jurul orezului, unite prin sosuri. E o bucătărie cu personalitate tip pumn în mănuşă de catifea. Ai senzaţia că, fiind bazată pe nenumărate feluri legumicole, e o bucătărie slabă, defetistă. Spre deosebire de chinezi şi japonezi, unde gustul este hiperindividualizat de la primul bol, coreenii preferă fusion-ul, iar felul coreean prin excelenţă este, cred, bibimbap-ul, orezul în care se amestecă rafinat toate cele sus-menţionate. La masă, coreenilor le place să amestece mai mult decît să taie (folosesc mai rar cuţitul pentru aceasta, fiind înlocuit cu foarfeca). Să amestece, mai mult decît să înţepe (beţigaşele care înţeapă mîncarea ori care sînt lăsate cu vîrful în jos în farfurie sînt considerate un semn al impoliteţii crase, vechi semn şamanic al morţii). Amestecă meticulos, ca nişte băbuţe la clacă, pînă cînd şi ultimul bob este uns corespunzător cu sos şi îmbibat de cea mai fină nuanţă a unei frunze. Înmoaie amestecul cu supe: guk (supă zemoasă), tang (supă groasă), jjigae (un fel de stew, mai degrabă tocană). Supa est-asiatică hardcore e cea din sînge închegat, din sînge de bou – haejjanguk, în coreeană. Străinilor le este recomandată, turistic, dar şi pentru că nu au încredere într-un atare rafinament al răbdării, să încerce galbi ori bulgoggi, un grătar şi o supă din carne de vită cu gust plin, îndulcită cu zahăr. O oroare şi o făcătură. Fiind o fundamentală (ex-)societate agricolă, vita era, din raţiuni imediat utilitariste, necomestibilă. Cînd au început să o consume, coreenii au trecut în faza de tigru asiatic a societăţii. Poate şi de aceea acordurile economice cu America, FTA, mai ales pe marginea importului cărnii de vită, stîrnesc cele mai aprige dispute în rîndul tinerilor de stînga locali, iar carnea de vacă din provincia Jeolla e cea mai scumpă. „De ce?“ îl întrebi pe primul coreean. „Pentru că acolo iarba este de calitate superioară!“ ţi se răspunde – „iarba verde de acasă“.

Cînd se duc la o întîlnire la cină, tinerii coreeni nu obişnuiesc să întrebe, monden, despre zodia partenerului. O altfel de compatibilitate îi interesează: cea dintre grupele sanguine. Este 0 compatibil cu A? Dar B nu e oare prea ambivalent pentru o relaţie de lungă durată? Cum ne amestecăm? Întrebarea e cu mult peste o mondenitate urbană, căci, odată măritată, soţia trece cu arme şi bagaje în arborele genealogic al soţului. Deşi îşi păstrează numele de fată, amestecul e complet şi sigilat lingvistic prin aşezarea în categoria de noră care locuieşte amestecat cu cel puţin două generaţii din familia soţului, uneori în acelaşi apartament. Iubind atît de mult amestecul, coreenii au totuşi o disponibilitate destul de redusă pentru sîngele alogen. E prea neliniştitor.  

Cert este că iubesc sîngele, dar nu au găsit încă o formulă să-şi exporte cu profit pasiunea. Au găsit o nişă pentru această realitate, culturală, prin învelişul horror-bloody al cinematografiei lor recente. Importul ar mai fi avut de aşteptat, poate, dacă femeia din societatea contemporană coreeană şi, mai ales, educaţia copiilor ei în America, nu ar fi pus, la timp, mîna pe volan.