„Am simţit nevoia foarte acută să nu-mi mai pun limite“ – interviu cu Aurora KIRALY

„Geometrii construite. Spațiu / Timp / Memorie“, la Galeria „Anca Poteraşu“ din Bucureşti, a fost cea mai recentă expoziţie personală a artistei Aurora Király. O expoziţie de fotografie şi despre mediul fotografic, cu mai multe serii de lucrări, acoperind o perioadă de timp cuprinsă între 1998 şi 2017. Alături de acestea, un proiect de colaje foarte provocator, despre presă şi modul în care ea se insinuează în minţile noastre. Aurora Király este deopotrivă artistă, curator şi manager cultural. Am discutat despre munca sa artistică, dar şi despre cea de profesoară în cadrul Departamentului Fotografie și Imagine Dinamică al Universității Naționale de Artă din București.

E o expoziţie care are aerul unei retrospective. Mai bine spus, e vorba despre revizitarea unor lucrări ale dvs. mai vechi. E important accentul pus pe intimitate şi pe jurnal vizual. Cum v-aţi simţit săpînd prin toată această memorie personală?

Fotografiile din expoziţie încep în 1998, dar eu am lucrat în acest mediu şi în timpul facultăţii, şi după. Deşi am terminat pictură monumentală, după absolvire m-am apropiat mult de mediul fotografic. Mă caracterizează acest proces de întoarcere la proiecte mai vechi, de reanalizare a lor. Propriu-zis, seria Melancholia e o resursă în expoziţie. E jurnal vizual, punctează modul cum mă vedeam eu în anii aceia, cum mă descopeream şi încercam să-mi dau seama de locul meu în lume. Un jurnal care lua fie forma unor autoportrete, fie pe aceea a unor situaţii pe care le întîlneam în spaţiul atelierului ori acasă, dar şi în călătorii, rezidenţe. E un fel de arhivă pe care o pot prezenta sub diferite forme, de exemplu foto-instalaţii.

Îmi amintesc că am văzut la MNAC, în expoziţia „Good Girls“ (2013; curator: Bojana Pejic), o instalaţie a dvs. cu fotografii, dar şi cu fragmente de jurnal alături.

Cînd mi-am reluat activitatea artistică în 2012, m-am întors la sursa asta şi am privit-o cu alţi ochi, am pus-o în noi contexte, i-am creat un traseu: cum mă raportez faţă de o creaţie de tinereţe şi cum o văd acum? Pe atunci nu aveam aşa de multe inhibiţii, lucram lejer, aveam o prospeţime a privirii. Astăzi cîntăresc mult mai mult ce fotografiez. O observaţie interesantă pe care am făcut-o e să realizez că traseul meu a fost într-un fel de cerc. Acum revin la teme abordate în urmă cu douăzeci de ani, cu o privire în profunzime.

Acest jurnal vizual continuă?

Da, sînt notaţii vizuale pe care încă le fac. Cum spuneam, e o arhivă care ia diferite forme, de exemplu seria Reconnections: la doi-trei ani după realizarea fotografiilor am completat-o cu asocieri de cuvinte care funcţionau bine cu acele imagini, texte pe care le-am gravat apoi pe nişte geamuri. Astfel, au devenit obiecte. Lucrez în straturi, cu noi niveluri de înțelegere. Multă vreme am respins mediile tradiţionale, după facultate nu am mai vrut să pictez sau să desenez, eram fascinată doar de fotografie şi de mediul digital. Dar cînd am revenit, în 2012, am simţit nevoia foarte acută să nu îmi mai pun limite, să renunț la clişee şi la false graniţe. Am început să desenez cu cărbune, creioane colorate, să lipesc, să mă interesez de zona tactilă.

E evidentă această „explorare a unei realităţi tactile“, aşa cum o definea şi curatoarea expoziţiei, Cristina Stoenescu. În interiorul fotografiei – urmele pe care le lasă timpul în spaţiu, cutele –, dar şi la nivelul mediului fotografiei. În noile serii, Viewfinder (2014-2016) și Viewfinder mock-ups (2016-2017), ieşiţi din fotografie şi mergeţi înspre analizarea mediului, exploraţi această manualitate care te poate apropia de începuturile fotografiei. Cum aţi defini aceste prezenţe fizice în afara fotografiei?

Eu le simt ca pe nişte construcţii care sînt şi abstracte, conceptuale, dar sînt şi legate prin imaginea care apare în miezul lor de un spaţiu personal, afectiv. Pe de altă parte, le simt ca pe nişte pliuri ale memoriei. De fiecare dată cînd te întorci la o amintire o îmbogăţeşti. Acest fapt se regăseşte în îndoiturile pe care le fac din carton, un material fragil, supus deteriorării, exact ca amintirea şi ca modul în care ea funcţionează. Sînt asamblaje ori desene – sînt flexibilă în încadrarea lor. Pentru mine sînt importante desprinderea de bidimensional și posibilitatea modificării din timp în timp a configurațiilor acestor lucrări.

O altă serie pe care eu am văzut-o pentru prima oară în cadrul Nopţii Albe a Galeriilor e News Convertor. Apoi, în galerie, e alt segment al ei, News Remix. O serie de colaje-tăieturi din presa naţională şi internaţională contemporană. Cum au apărut acestea şi cum continuă?

Cum procesăm ce se întîmplă în media? Circulăm prin diferite spaţii fizice, din care ne rămîn crîmpeie de informaţii – de la radio, de pe tejgheaua cu ziare, de la televizor ori vorbind cu lumea. De la aceste frînturi am pornit o cercetare şi am ieşit la vînătoare de materiale din presă, am încercat să îmi fixez nişte teme care apar foarte frecvent în lumea de astăzi şi sînt controversate. E vorba doar de reviste actuale. E un joc, un procedeu Dada, conexiuni lăsate puţin în voia întîmplării, dar în mare parte totul e dirijat. Aşa cum media ne manipulează pe noi, eu fac o anumită selecţie din acest tot. Dar fiecare vizitator nu face aceeaşi înlănţuire ca mine, face propriile sale conexiuni. Mi-a plăcut partea aceasta de stratificare a informaţiei, care e în cantităţi enorme. Deasupra fiecărui colaj am aşezat un plexiglas care are cinci corpuri geometrice. Ele funcţionează şi ca nişte lupe şi coagulează aceste discuţii împrăştiate.

Aţi amintit dadaismul. Dada-ul francez celebrează tocmai puterea hazardului, în timp ce dadaismul berlinez e foarte politic, controlat în fotomontajele şi colajele sale. Cum aţi defini selecţia pe care o operaţi atunci cînd vă aflaţi în faţa ziarelor?

E o selecţie organică. Nu vreau să dau un anumit mesaj, să falsific, ci selectez materialele care au o relevanţă anume. În presă poţi găsi lucruri nebănuite şi uimitoare! Din sănătate, politic, social, educaţie, familie. Mi-a rămas în minte un caz de-a dreptul suprarealist din Anglia, despre o adolescentă bolnavă de cancer, a cărei dorinţă a fost să fie criogenată. Bunicii au sponsorizat-o. Era o scrisoare foarte emoţionantă în care ea vorbea despre posibila ei şansă cîndva: dacă în viitor se va inventa un remediu, ea va putea beneficia de el. Bineînţeles că am selectat imediat nişte părţi din acest mesaj. Uneori ţi se oferă un material atît de bogat şi divers încît nu ştii cum să-l abordezi.

Vorbeaţi despre chioşcul de ziare, iar eu mă gîndesc acum că, dacă în Marea Britanie, de exemplu, există încă această tradiţie a lecturii ziarului pe hîrtie, în România tot mai multă presă apare doar în regim online, or, dvs. propuneţi tocmai întoarcerea la concret, la manualitate. Referitor la sursele de informare pe care le folosim, cum vă împăcaţi cu reţelele sociale? Studii recente vorbeau despre cum aparent sîntem mai toleranţi şi mai deschişi într-un spaţiu precum Facebook, dar de fapt acest mediu ne închide tot mai mult, în comunităţi tot mai mici, care restrîng posibilităţile noastre de reflecţie. Ajungem să respingem acele lucruri în care nu credem şi ne situăm astfel într-o bulă tot mai mică şi devenim tot mai intoleranţi şi supuși stereotipurilor.

E un mediu necesar şi provocator. Singur, dacă navighezi pe Internet, nu găseşti toate acele lucruri care sînt acolo. Pe de altă parte, e şi o iluzie a unei grupări. La alegeri îţi dai seama ce minoritate sîntem. Cînd crezi că atîta lume gîndește ca tine, te loveşti de statistici, realizezi că trăiești într-un cerc foarte mic. La fel e şi cu arta contemporană, e o scenă foarte mică şi e la fel şi la nivel internaţional, dacă te raportezi la restul societății. Mă fascinează şi modul în care ne raportăm la materialele lacrimogene online, toţi cădem în capcana lor, am şi un proiect care porneşte de aici. Iar faptul că tu eşti prieten pe Facebook cu cineva se menţine la nivel virtual.

Eşti martorul neimplicat al vieţilor celorlalţi.

E un show off. Ce hotărîm noi că ar fi interesant de văzut de către ceilalţi e o mască mai puternică decît aceea cu care sîntem obişnuiţi cînd ne vedem faţă în faţă (şi care are o doză de normalitate). Mi s-a întîmplat şi în cazul unor studenţi care păreau atît de veseli pe aceste reţele şi, de fapt, cînd te întîlneai cu ei pe stradă îi descopereai foarte deprimaţi. Iar online totul părea în regulă! E o ruptură foarte mare între acea imagine şi realitate.

I-aţi amintit pe studenţi, din 2007 sînteţi profesoară. Cum s-a schimbat experienţa dvs. cu studenţii în timp? Ce fel de schimb a avut loc între ei şi dvs.?

La facultate predau artele vizuale în context mediatic şi e o punere în context a artei contemporane româneşti, cu un accent pe noile media, în context internaţional. Încerc mult să discut cu ei despre practici artistice, să le dau exemple, să vedem împreună cum lucrează alţi artişti. Cînd eşti student, există un enorm blocaj şi o mare reţinere. Trei ani pentru licenţă e mult prea puţin. Încerc să le explic că modul în care cercetează un subiect, straturile pe care le adună pînă definitivează un proiect sînt lucruri esenţiale. După facultate apare ruptura: ei se angajează şi se izbesc de lumea reală şi văd că nu mai au timp. Atunci apare panica. Cred că, de fapt, trebuie să adaptezi ce faci la contextul în care trăieşti o bucată de timp. Adică să faci lucruri pe format mai mic, să faci schiţe, să îţi aduni materiale, ca o furnică, lucruri pe care să le strîngi şi, la un moment dat, cînd te poţi dedica, să produci proiectul propriu zis. Eu sînt un exemplu bun şi le spun şi lor. Cînd am lucrat între 2001 şi 2008 cu Galeria Nouă, treptat am început să lucrez din ce în ce mai puţin ca artist, mă ocupam în schimb de alţi artişti, mă fascina ce vedeam la ei, discutam cu ei şi mi s-a părut mai puţin important să lucrez atunci. De cînd am început să predau, faptul că pregăteam cursurile pentru studenţi m-a ajutat să îmi clarific multe lucruri. La ei există acest miraj al numelor mari, numele din ziare, care vînd cu zeci de mii de euro, şi asta îi demobilizează. De fapt, sînt foarte multe paliere. Pe acelaşi nivel de calitate, poţi întîlni artişti care nu sînt cunoscuţi foarte bine şi alţii care sînt pe primele pagini. Dar asta depinde mult de galerii, de promovare, de factorii de putere care îi pun pe unii sub reflectoare şi pe alţii nu. Încerc să îi învăţ tenacitatea, seriozitatea cu care să îşi construiască proiectele, să îşi noteze ideile, să facă schiţe. Cînd m-am reapucat de lucru, cei care m-au încurajat constant să lucrez din nou au fost Marilena Preda-Sânc, fosta mea profesoară, Bojana Pejic şi Iosif Király, soţul meu, cu care discut continuu despre artă. Am început atunci să lucrez la ce mă interesează şi să văd cum pot dezvolta acel ceva. Îmi doresc să continui să lucrez. Acela e timpul cel mai bogat şi preţios, nu simt cînd trece şi asta e minunat.

a consemnat Daria GHIU

Foto: A. Kiraly