„Am scris pentru că m-a ajutat“ – interviu cu Lucian Dan TEODOROVICI

Cea mai recentă carte a lui Lucian Dan Teodorovici, intitulată Cel care cheamă cîinii, e, din multe puncte de vedere, un roman de graniţă, un hibrid între memorialistică, eseu şi ficţiune. „Writing is the only way of life“ este o frază, o deviză care se insinuează ca un refren în aceste poveşti.

Chiar aşa, scrisul e singura modalitate de a trăi, pentru dumneavoastră?

E greu de spus dacă este sau nu, cartea fiind tocmai un exerciţiu în scopul aflării răspunsului la această întrebare, un exerciţiu la al cărui final nu am ajuns, pentru că-mi lipseşte chiar răspunsul. E un fel de a supravieţui, poate.

Dar cînd şi cum aţi devenit scriitor?

E greu de fixat un început. Bine, am putea merge către momentul în care am scris primele poezii, pentru că s-a întîmplat şi lucrul ăsta, am scris prin clasa a doua nişte poezii legate de cravata de pionier. Dar, dincolo de toate, cred că cel mai important moment pentru mine rămîne acela în care am dorit să rescriu povestea Prinţul fericit a lui Oscar Wilde, am dorit să-i dau un alt final, diferit de cel foarte trist. Ştiu că am stat în pat şi am plîns şi mi-am promis mie însumi că, atunci cînd voi fi mare, voi fi scriitor şi voi reuşi să rescriu povestea asta, ca să aibă alt final.

Ce v-aţi propus cu această carte de graniţă?

Poate părea ciudat, dar ar trebui în primul rînd să-mi definească mie ce-am vrut să spun. Cred că e o carte care s-a scris prin ea însăşi, din nevoia de a scrie. Eu o să numesc Cel care cheamă cîinii roman autobiografic. În perioada în care l-am scris am avut, cred că mai mult ca niciodată, dincolo de nevoia spirituală, chiar o nevoie fizică de a scrie, de a face altceva decît de a sta în pat şi a privi pereţii. Scrierea acestei cărţi s-a suprapus cu o perioadă de boală. Şi-atunci ieşeam din starea de boală scriind. Nu ştiu ce-şi propune cartea, poate să mă scoată din izolare şi să mă aducă să fac ceea ce mi-a plăcut întotdeauna să fac, să mă pună în faţa computerului şi să mă oblige să scriu. Şi asta am făcut.

Pe alocuri cartea e şi un profil al sistemului medical din România. Sînt portrete de medici, poveşti despre erori medicale scrise aproape într-un spirit jurnalistic. A avut vreun efect, a avut vreun ecou pînă acum în sistemul spitalicesc din România?

Nu, din păcate n-a avut nici un ecou. Eu am încercat să provoc un răspuns, adică i-am lăsat cartea chiar unui medic care este personaj al cărţii – şi nu este deloc unul pozitiv. I-am spus cine sînt, i‑am lăsat coordonatele mele şi-am sperat să vină măcar acum, după ce va citi cartea, cu nişte scuze. Mi-am dorit doar nişte scuze. Pentru că oamenii care vor citi romanul meu autobiografic vor înţelege de ce acele scuze erau necesare. Un medic care se comportă în felul ăsta iese mult în afara vocaţiei lui. Nu s-a întîmplat lucrul ăsta, din păcate, n-a existat nici un fel de reacţie. Mulţi cititori m-au întrebat de ce nu dau numele acelui medic pentru că, pînă la urmă, ar fi de datoria mea – astea au fost vorbele folosite – să le comunic şi altor oameni să se ferească de o asemenea situaţie. Cred că nu e cazul. În primul rînd ar fi fost un gest revanşard, ceea ce nu mă prea defineşte. M-am gîndit apoi dacă ar fi bine să-i dau numele public, pînă la urmă am decis că n-o s-o fac. În orice caz, am sperat ca el să se recunoască, pentru că are toate datele. Nu s-a întîmplat asta şi mă dezamăgeşte. Pe de altă parte, am întîlnit medici absolut excepţionali în perioada asta cărora, da, le-am făcut portrete, poate prea puţin tuşate faţă de cît ar fi meritat. Din partea lor nici nu am nevoie de reacţii pentru că au făcut tot ce-au făcut la momentul oportun şi m-au ajutat extrem de mult. Le-am lăsat şi lor cărţi, sper că se vor bucura.

Apropo, simţiţi vreo responsabilitate cînd scrieţi despre cazul propriu, dar implicîndu-i şi pe alţii?

Da, o foarte mare responsabilitate, şi din motivul ăsta am căutat să nu dau nume, am căutat să nu dezvălui alte intimităţi, chiar şi atunci cînd era vorba despre persoane excepţionale, cum este o prietenă din Cluj care apare ca personaj în carte, un om căruia greu îi găseşti orice fel de epitet pozitiv, un om ieşit cu totul din comun, care m-a ajutat enorm. N‑am vrut să spun nimic din ce mi-am imaginat că ar putea să-l afecteze pe omul respectiv, aşa cum s-a întîmplat cu alte personaje reale ale cărţii. Deci, din punctul ăsta de vedere, am o responsabilitate. Mi-aş dori ca personajele care sînt creionate şi negativ, ca să spun aşa, să nu citească niciodată şi să nu se descopere, alte personaje decît acel medic despre care am vorbit mai devreme. Iar cele pozitive să nu fie afectate în nici un fel de ceea ce am scris, căci se vor recunoaşte, cu siguranţă. E cu totul ieşit din obişnuinţă să scrii ceva autobiografic, atît de profund autobiografic, şi să te foloseşti de întîmplări şi personaje reale.

Dar ce presupune, de fapt, această muncă memorialistică pe care o faceţi în carte?

În primul rînd că, în cazul ăsta, nu e vorba despre muncă. În general, la toate celelalte cărţi pot să spun că am muncit. La Matei Brunul chiar au fost doi ani în care am muncit foarte-foarte mult pentru a mă documenta, pentru a fi acolo, în atmosfera cărţii – era vorba despre anii ’50. Aşa încît a existat o foarte mare muncă anterioară scrierii cărţii. În ceea ce priveşte cartea asta, însă, aş fi ipocrit să zic că am muncit. A fost o carte, repet, venită cumva de la sine, o carte de care am avut mare nevoie. Am scris pentru că m-a ajutat. De fiecare dată cînd mă aşezam şi scriam, îmi era mult mai bine decît în afara acestor momente. Era o plăcere şi rămîne o imensă satisfacţie să pot să scriu cartea asta, să-mi găsesc momentele propice pentru ea şi să mă ajute foarte mult, şi psihic, în toată perioada respectivă, de aproape şase luni.

Credeţi că ar putea să-i ajute şi pe alţii aflaţi în situaţia dumneavoastră?

Mi-aş dori enorm. Nu m-am gîndit nici o clipă la asta pentru că sigur aş fi scris în alt mod măcar anumite capitole sau anumite porţiuni din text dacă m-aş fi gîndit vreodată că scriu şi pentru altcineva. Am fost pur egoist, am scris doar pentru mine, luînd în calcul că aş putea publica această carte, dar am scris doar din perspectivă proprie şi doar gîndindu-mă la mine însumi. Însă, din fericire, au fost deja mai multe reacţii decît am pomenit la lansarea cărţii, reacţii care m-au făcut să mă gîndesc şi la o asemenea posibilitate, una chiar recentă. O bolnavă – m-am tot ferit să spun cuvîntul, dar acum n-o să-l ocolesc – de cancer am înţeles că-şi dorea cartea mea tocmai pe motivul ăsta, pentru că cineva i-a povestit cam despre ce-i vorba şi-şi dorea să citească tocmai pentru a descoperi un mod de a privi altfel boala. Mi-aş dori să ştiu că măcar un singur om a fost ajutat de perspectiva mea.

Lucian Dan Teodorovici, sînteţi directorul Muzeului Naţional al Literaturii Iaşi şi organizator, în această calitate, al următoarei ediţii FILIT, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere. Ce ne puteţi spune în acest moment despre cum va arăta agenda festivalului din octombrie?

Va arăta foarte bine pentru că e o ediţie extinsă. Avem şi noutăţi: o secţiune dedicată literaturii fantasy, o secţiune dedicată literaturii pentru copii. Şi avem o deschidere spre scriitori regionali. E un lucru important pentru că sînt scriitori din Iaşi mai puţin cunoscuţi publicului din Bucureşti pe care ne-am dori să-i prezentăm prin secţiunea asta. Avem scriitori foarte importanţi invitaţi, n-o să dezvălui foarte multe, dar o să merg către cei doi pe care i-am anunţat deja. Ambii sînt laureaţi ai Premiului Nobel şi nu cred că vreun alt festival se poate lăuda cu asta, o spun cu oarecare mîndrie. Unul este scriitorul chinez care trăieşte în Franţa Gao Xingjian, care a luat Premiul Nobel în 2000, şi arhicunoscuta Svetlana Aleksievici, scriitoarea belarusă care a luat Premiul Nobel în 2015. Ambii ne fac onoarea de a veni în această ediţie. Acum, ca să mai reduc din lipsa de modestie, o să zic că mi-aş dori din tot sufletul ca scriitorii să aibă aceeaşi relaţie cu publicul pe care au avut-o la primele două ediţii, cînd a fost absolut excepţional. Sper să ne ridicăm la nivelul acelor prime două ediţii. Invit cît mai mulţi oameni să vină alături de noi în Iaşi pentru că vor simţi din plin atmosfera FILIT, cea adevărată.

Apropo, în oraşul Iaşi e cel mai consistent public cititor, după Bucureşti. Cum se explică asta?

Asta e o întrebare pe care şi-o adresează lor înşişi mulţi editori, pentru că ei au cea mai mare nevoie de un răspuns. Eu o să spun doar că am observat că în Iaşi sînt în primul rînd nişte grupuri de cititori tineri excepţionali care s-au adunat pentru a-şi împărtăşi iubirea pentru literatură. Ştiu că sună cumva bombastic, dar la ei chiar e vorba de iubire faţă de literatură. Sînt elevi, sînt studenţi, sînt mai multe grupuri. În mod special aş numi grupul Alecart, care scoate o revistă spectaculoasă şi mulţi scriitori iubesc şi au relaţie foarte bună cu acest grup. Sînt cititori tineri extrem de mulţi.

a consemnat Matei MARTIN

Foto: C. Lein