Alex. Leo Şerban – Timpul schimbă totul
„Pînă la urmă, totul s-ar putea comprima în această formulă definitivă: «nous n’arrivons pas à changer les choses selon notre désir, mais peu à peu notre désir change» (pagina 1943, À la recherche du temps perdu). Timpul schimbă totul.“ Timpul schimbă totul. Odată ce ai parcurs cele doar 160 de pagini ale ultimei cărţi, postume, publicate de Alex. Leo Şerban, La planète Proust (Editura Non Lieu, Paris, 2013), realizezi, cu regretul datorat unei personalităţi excepţionale şi care lipseşte atît de mult spaţiului dilematic românesc, că este fraza care revine cel mai des. De cel puţin 30 de ori.
Nu l-am cunoscut personal pe Alex. Leo Şerban. Aveam nevoie de un acord de publicare, am ajuns la el printr-un prieten comun şi, la foarte puţin timp după ce, cucerită de imensa cultură enciclopedică pe care o respira personalitatea sa, citisem De ce vedem filme. Et in Arcadia cinema (Polirom, 2006), am aflat că Alex nu mai este.
Se întîmpla în aprilie 2011, iar vestea dispariţiei sale a şocat foarte multă lume. Nu toţi îl cunoşteam personal, dar cu toţii avusesem timpul (ce e timpul, de fapt?) de a-l citi, de a-i aştepta cronicile cinematografice, de a-i aştepta vocea foarte caldă.
Întîmplarea a făcut ca nu de mult să mă regăsesc din nou faţă în faţă cu Alex. Leo Şerban: în programarea făcută de Institutul Cultural Român din Paris, pentru Salonul Internaţional de Carte care are loc între 21-24 martie, la Paris, apare şi cartea sa, într-o lansare-dezbatere cu editorul Michel Carrasou şi scriitorul Adrian Mihalache. Şi subsemnata. Tot întîmplarea a făcut să descopăr cartea, s-o devorez călătorind cu avionul dinspre Zürich spre Bucureşti. Paginile în care Alex. Leo Şerban îşi amintea cu deliciu fragmentele în care Proust narează prima sa întîlnire, emoţionantă, cu un aeroplan, faptul că marele autor francez nu a avut niciodată ocazia să urce într-un avion se derulau sub ochii mei în ritmul impus de avionul care mînca mile, kilometri, temperaturi, timpi. Aceiaşi timpi pe care, în urma unei ciudate şi foarte importante decizii, Alex avea să-i caute tocmai la Buenos Aires, în Argentina, în dorinţa de a recupera un timp à jamais pierdut. Luînd cu sine întreaga colecţie a romanului lui Proust, pentru a-l reciti, a-l derula, asemeni unui fluviu pe care ar fi încercat să-l parcurgă în sens invers. „De îndată ce lucrurile la care ţinem au fost luate de timp, încercăm să recuperăm cumva momente la fel de intense, privind în jurul nostru. Ne închipuim, atunci, că simpla contemplare a altor vieţi decît a noastră ne va face să uităm lipsa pe care o simţim; dar este o iluzie amară, căci nu putem cumpăra timp niciodată.“ Alex. Leo Şerban avea dreptate scriind aceste fraze proustiene, într-un volum care încearcă, şi asta este paradoxal, să justifice alegerile lui Proust, să le argumenteze, să le alimenteze într-un fel, într-un florilegiu, pînă la urmă, de adevăruri paradoxale. Timpul schimbă totul. Şi pe noi? Mai ales pe noi.
Alex nu a mai putut cumpăra timp, el a reuşit numai să împrumute doar atît cît să ne facă să pricepem că, pînă la urmă, nu timpul contează, ci felul în care ne adaptăm lui. Nu aşteptarea morţii, extrem de dureroasă, ci moartea în sine. Pentru acei care, asemeni lui, ştim că în unele momente şi unele boli, timpul nu se mai măsoară în viziuni şi proiecţii, ci în decizii minimaliste şi aşteptări ale unor duble verdicte, boala care avea să-l lovească foarte repede după scrierea acestor note de lectură este un simbol. Un fruct al premoniţiei, cum avea să-l numească Marina Dumitrescu-Baconschi în prefaţa volumului, o cotitură existenţială în 2009. Anul în care Alex. Leo Şerban se retrăgea în Argentina. „À la recherche du temps perdu este asemeni unei flori care înfloreşte în momentul în care moare tulpina care o susţine“ – scrie Alex în debutul notelor sale. O floare care exprimă, în foarte puţine, dar concentrate petale, capacitatea cinematografică, migăloasă, a lui Proust, de a construi catedrale literare, de a fi un fel de Gaudí al literelor, al timpilor regăsiţi; o carte care ne redă în zeci de citate, adorate de regretatul critic de cinema, nu doar filozofia lui Proust, ci şi fuga din faţa unei fatalităţi. Inconfortul pe care ni-l produce o întrebare de genul: cum să facem ca timpul, care duce tot şi schimbă tot, să ne dea măcar răgazul de a ne adapta ritmului pe care ni-l impune?
Răspunsul se află undeva în cartea lui Alex. Leo Şerban. Poate în dezbaterea de duminică, 23 martie, de la orele 14,30, la Paris.
Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Courrier International, Paris.