„Aferim! e, înainte de toate, un film despre români“ – interviu cu scriitorul Florin LĂZĂRESCU

Ce a însemnat întîlnirea cu Radu Jude şi Lampa cu căciulă?

Pentru mine, în primul rînd, a însemnat cîştigarea unui prieten. Apoi, profesionalizarea în domeniul scenaristicii, surpriza că îmi place să fac şi aşa ceva, descoperirea lumii filmului. Pentru povestire în sine, a însemnat o mai bună vizibilitate – îmi amintesc chiar că o revistă glossy mi-a oferit o sumă incredibilă ca să o publice, după apariţia filmului –, mult mai mare decît, să zicem, pentru restul povestirilor publicate în cartea cu titlul omonim. Filmul a luat zeci de premii internaţionale, a fost văzut de zeci de mii de oameni, în timp ce cartea a fost citită de vreo mie-două, deşi cred că am acolo măcar vreo cîteva povestiri la fel de sau dacă nu cumva mai interesante decît Lampa.

Aţi continuat să faceţi echipă şi după acest scurtmetraj; ce fel de dinamică aveţi?

Cînd l-am cunoscut prima dată pe Radu, mi-a spus că el nu ştie să scrie scenarii şi nici nu-i place neapărat asta. Pe parcurs, şi-a dat seama că un regizor trebuie să se implice în tot procesul creaţiei unui film, lucru care este corect. Mi se pare aproape imposibil ca un regizor să respecte la punct şi virgulă un scenariu scris de altcineva, fără să se cunoască reciproc. Conlucrarea se cere aproape de la sine în acest caz. Cred că astăzi ne cunoaştem atît de bine, încît e suficient să discutăm o idee la telefon, la o bere, pe stradă, în avion, ca să ne dăm seama dacă putem sau nu intra pe aceeaşi lungime de undă ca să o dezvoltăm. Avem trei proiecte comune reuşite pînă acum (Lampa cu căciulă, O umbră de nor, Aferim! – Sundance, Cannes, Berlinale), pe altul l-am ratat eu, deşi Radu a vrut să mă implice, şi regret din tot sufletul: Inimi cicatrizate – din motive de lipsă de timp, lucrînd pentru FILIT. Mai există unul acum în stare de embrion. Sînt optimist, cred că vom mai scrie scenarii împreună.

Aferim! mi se pare o mare provocare la nivel de limbaj, de imaginar, de poveste. Cînd am citit scenariul, ştiu că exact la asta m-am gîndit, că sună extrem de bine şi de literar. V-aţi documentat mult, cum aţi ajuns la forma asta?

Orice scenariu e o provocare pentru scenarist, pentru că niciodată reuşita a ceea ce iese în final nu ţine doar de el. Cu atît mai mult unul cu subiect de epocă. Să reînvii ceva ce e posibil să fi existat cu aproape două secole în urmă presupune documentare serioasă, trebuie să-ţi foloseşti intuiţia şi nervii la maximum. Ce cărţi citeşti, unde le găseşti, de unde începi? Pe ce te bazezi? – vorba lui Moromete. Cum afli, de exemplu, modalitatea de extragere a aurului din rîu la începutului secolului al XIX-lea? Mai întîi e greu, bîjbîi, dar dacă prinzi un fir, pînă la urmă ajungi la informaţia corectă. Per total, vorbim de zeci de cărţi şi documente vînate de mine şi de Radu, fiecare cu sursele şi cu intuiţia lui. Ne-a ajutat foarte mult şi un specialist istoric, fac o plecăciune pentru domnia sa, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. În fine, fără a o minimaliza, ţin să spun că discuţia asta cu documentarea mi se pare oarecum un fetiş pentru o parte din intelectualitatea de la noi. Există cărţi şi filme geniale în care autorul s-a folosit doar de experienţa lui. Cum e valabil şi invers, ficţiuni bine documentate, dar slabe ca valoare artistică. Evident că te documentezi şi că trebuie să o faci şi atunci cînd ai ca personaj un poştaş din zilele noastre. Care-i orarul la poştă, cît de mare îi este geanta, cum se îmbracă, ce instructaje primeşte la serviciu un asemenea muncitor? Tot documentare e. Apoi, documentare poate să facă orice fiinţă inteligentă, înseamnă doar răbdare şi muncă brută, uneori cîinoasă. Ce faci în ficţiune cu documentarea, ce alegi ca fiind potrivit pentru ficţiune e o altă discuţie, mult mai lungă.

Filmul a avut cronici extrem de bune la Berlin. Părea un film greu de „tradus“, cu toate astea se pare că convenţia începutului de secol XIX n-a fost un impediment. Din contra. Aţi avut vreo teamă legată de „netraductibilitatea“ lui? 

Filmul, general vorbind, nu e chiar atît de greu de tradus pentru că povesteşte în primul rînd prin imagini. Exagerînd un pic, cred că şi un băştinaş din jungla amazoniană poate pricepe ceva, în legea lui, din prima, dacă vede un film. Oricum, mai mult decît dacă îi pui în faţă o carte în limba română. În cazul Aferim!, da, e o ţîră mai complicat, pentru că noi am mizat mult pe cuvinte, am vrut ca filmul să fie şi un soi de elogiu adus frumuseţii limbii române, chiar şi în latura ei mai deşucheată. Pentru publicul românesc va exista frustrarea că un străin nu poate să priceapă totul din film. Pe de altă parte, la Berlin am vorbit cu străini care, deşi au simţit că le scapă unele ziceri la traducere, au apreciat foarte mult filmul. A fost un risc asumat de la început de mine şi de Radu: la nivel de cuvinte, filmul se adresează în primul rînd alor noştri de-acasă, străinii trebuie să se prindă din mers, din frînturi, despre ce-i vorba.

Ursul de Argint e ditamai premiul. Mesajul mi se pare cît se poate de clar: fii curajos, fă exact filmele pe care le ai în cap, mergi în contra curentului dacă e cazul şi, la final, poate să iasă foarte bine. Cînd ai văzut prima dată Aferim! la ce te-ai gîndit?

E greu să definesc acest „prima dată“. Am văzut scene din film montate după primele zile de filmare. Am fost şi eu martor destul de mult timp la filmări. Ziua eram prin păduri, ape şi cîmpii, vedeam zeci de duble, am şi jucat ca figurant, m-am şi băgat în seamă cu păreri despre ce se întîmplă, iar noaptea intram la montaj. Sau invers. Mulţumită lui Radu, aveam acces pe net la fiecare dublă, la fiecare cadru din film în timp real, pe măsură ce era developat. Cînd am plecat eu de la filmări, văzusem deja aproape o oră din montaj. La două-trei zile după încheierea filmării, am văzut deja un first-cut al lui Aferim!. Îmi amintesc că îmi plăcea ce iese şi că eram sigur de cîteva lucruri: e o producţie care depăşeşte imaginaţia mea de dinainte de filmări, Radu ştie ce face, actorii sînt brici, imaginea e de excepţie. Pe bucăţi, eram încîntat, fascinat. Temeri aveam doar în privinţa întregului, nu-mi dădeam seama dacă funcţionează pînă la capăt pentru privitorul obişnuit. În rest, pot spune, cu mîna pe inimă, că am fost martor: în timp ce lucrează, Radu este poza maximei dureri la bască dacă filmul „se va vinde“ sau nu. Atunci contează doar dacă îi place lui şi celor cu care lucrează.

Filmul va avea în curînd premiera românească. Ursul de Argint va ajuta, cu siguranţă. Care sînt atuurile lui Aferim! pentru publicul de aici?

Acum, după premiu şi cronicile elogioase din presa străină, există şi mai multe, dar hai să spun doar unul: Aferim! e înainte de toate un film despre români, despre mentalităţile şi obiceiurile noastre – atît de ieri, cît şi de azi. Şi cu toţii avem un punct de vedere în privinţa asta. Nu puteţi decît pierde dacă nu veniţi să-l vedeţi pe al nostru şi să-l completaţi cu al vostru. Nu ne lăsaţi să ne dăm singuri cu părerea.

Florin Lăzărescu este scriitor şi scenarist. La filmul Aferim! semnează scenariul alături de Radu Jude.

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: M. Struţeanu