''Adevărata noastră realitatate nu e aici'' <p>- <i>interviu cu David Brown</i> -

14 august 2008   La zi în cultură

În ’97 eram în turneu cu Beck - eu cîntam la saxofon -, scriam şi poezie, şi am început să compun cîteva cîntece. Aşa m-am gîndit să-mi fac propria trupă, împreună cu nişte prieteni, iar primul nostru album s-a intitulat chiar Brazzaville. Apoi, împreună cu soţia mea ne-am decis să ne mutăm din Los Angeles în Europa şi am ales Barcelona. Prea multe nu sînt de spus. Cu excepţia bateristului, trupa este aceeaşi; călătorim mult şi ne place să cîntăm în locuri cît mai diferite. Avem multe concerte în Rusia, în Ucraina şi Kazahstan, dar cîntăm şi în New York sau Los Angeles. Nici noi n-aveam idee că ne ascultă cineva în România, aşa că atunci cînd Iulia şi Ramona de la IndieHors ne-au propus să venim la Bucureşti am acceptat imediat. Mai scrii poezie? Acum nu, scriu doar versuri pentru cîntece, ceea ce e foarte diferit, dar atunci am publicat un volum de versuri pe care m-am dus, la un moment dat, să i-l dau lui Tom Waits. Tremuram tot de emoţie, vocea mi se gîtuise, n-am făcut decît să-i întind cartea şi să-i spun: "This is for you!". El a luat-o şi a zis: "OK, man!". Care e povestea numelui trupei? Brazzaville este capitala statului Congo, dar alegerea numelui pentru trupă a fost o pură întîmplare. Citeam într-o zi The Times şi mi-a atras atenţia acest cuvînt în titlul unui articol. Mi-au plăcut forma şi sunetul cuvîntului, iar un prieten de-al meu care lucra la radio m-a încurajat, mi-a spus că ar fi un nume bun pentru trupă, precum Alphaville... Aţi cîntat în Brazzaville? Nu, dar am primit un e-mail de la un tip de acolo spunîndu-mi că ne ascultă muzica. Nu e mai dificil să faci muzică în Barcelona decît în LA? Este Brazzavile afacere sau plăcere? În LA, industria muzicală este foarte business oriented şi e destul de greu să faci muzica ta. Din acest punct de vedere, la Barcelona ne merge mult mai bine. Am propriul studio de înregistrări, compun şi cînt numai ce vreau. Nu mi-am dorit niciodată să fiu mainstream; poate că mi-ar fi plăcut, dar nu e ca şi cum eu aş fi decis unde să ajung cu muzica mea. Faptul că susţinem multe concerte, că posturile de radio ne mai difuzează cîntecele este suficient pentru noi. Dacă Brazzavile este, în cele din urmă, afacere sau plăcere? Cred că e cîte puţin din fiecare. Cînt ce vreau, călătoresc mult, lumea ne ascultă muzica, trăiesc din asta... Muzica e singurul lucru la care mă pricep şi care-mi face plăcere. Eşti fondatorul, vocalistul, compozitorul, producătorul trupei... Nu e cam mult David Brown în Brazzaville? Poate, într-un fel... Sînt un artist solitar şi, în general, lucrez singur şi în ritmul meu. Am avut de-a lungul timpului şi cîteva colaborări, dar numai în sensul în care cineva mi-a dat o idee pe care eu am transformat-o într-un refren. Ocazional mai lucrez şi cu producători... Compun destul de greu, am nevoie de timp şi, din această cauză, lucrez acasă în studioul meu. Probabil că e destul de mult din mine în muzica trupei; scriu despre lucruri personale: prieteni, amintiri, locuri, dar oamenii se identifică cu anumite senzaţii, poveşti sau trăiri şi asta e de-ajuns. În România, deşi aproape necunoscuţi, aţi avut nenumărate recenzii (vreo şase) la albumul 21st Century girl; crezi că e cel mai bun album al vostru? Nu-mi dau seama, sînt prea apropiat de tot ceea ce fac cu Brazzaville ca să fac astfel de aprecieri... Oricum, după ce termin de înregistrat un album urmează o lungă depresie, asemănătoare cu depresia postnatală, îmi imaginez. Cîteva luni după ce l-am scos mi se pare un album slab, apoi prietenii sau criticii îmi dau încredere că am făcut ceva demn de a fi ascultat. De pildă, melodia "Aquamarine" nu-mi plăcea deloc şi abia a intrat pe album - e chiar ultimul cîntec, iar acum mulţi îmi spun că e unul dintre cîntecele lor favorite de pe album. Cum ai defini tu ceea ce cîntaţi? Îmi place să-i spun "popular music", cu sentimente pline de romantism şi melancolie... În cîntecele mele pun cîte puţin din tot ce-am ascultat vreodată. Cînd eram mic, ascultam muzica neagră de la sfîrşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, apoi am ascultat mult punk, apoi dub şi reggae, am avut o perioadă în care ascultam numai jazz şi atunci m-am apucat să cînt la saxofon, dar am crescut într-un cartier latin, aşa că m-am apropiat şi de bossanova... Cînd scriu un cîntec încerc să-mi exprim un sentiment sau să spun o poveste de viaţă, nu-mi propun un gen anume. Mă folosesc de abilităţile mele de muzician şi de instrumentele pe care le am la îndemînă, iar ceea ce iese de cele mai multe ori este un "daydreamin’"... Pe site aţi postat un statement care vorbeşte despre lume ca despre un loc minunat şi despre lucrurile mărunte care te pot face fericit; cu toate astea, nu crezi că există (şi) multă suferinţă în lume? Cu siguranţă lumea e plină de suferinţă, dar eu aleg să cînt despre cealaltă realitate, adevărata noastră realitate, care nu e aici, ci undeva acolo, în Univers. Ştii, fierul care se găseşte în organismul nostru, oamenii de ştiinţă au descoperit că provine din praful intergalatic rezultat din nucleul exploziilor stelare. Sîntem făcuţi din stele - nu găseşti acest lucru uimitor!? Fireşte că trecem prin multe suferinţe şi avem multe răni nevindecate, dar ocazional, atunci cînd avem momente de fericire, întrezărim ceva din adevărata noastră realitate. Lumea e plină de mizerie şi nedreptate, dar ce-aş putea eu face?! Nu pot controla asta, şi atunci încerc măcar să nu sporesc răul din jur. Suferinţa m-a făcut ceea ce sînt, însă eu încerc, prin muzica mea, să dau speranţă, să aduc calm şi încredere în momentele fericite pe care le putem atinge. Cînd cineva vine la mine să-mi spună că un cîntec de-al meu l-a ajutat într-un moment anume, asta mă face fericit. Despre asta e muzica! Şi pe mine m-a ajutat muzica în clipe grele din viaţa mea şi, dacă pot avea un astfel de efect benefic asupra altcuiva, atunci merită să cînt mai departe. De ce-aţi ales totuşi acest titlu pentru album? Cîntecul omonim vorbeşte despre un băiat şi o fată care s-au găsit pe Internet, dar nu rămîn împreună pentru că nu pot trece peste faptul că oricînd poate exista cineva mai bun; Internetul le oferă posibilitatea unui număr infinit de relaţii... Este un semn al alienării, dacă vrei. Astăzi nu e suficient să fii un bun familist, să excelezi în meseria ta, să poţi călători etc., astăzi toţi vrem să fim bogaţi şi celebri, să ajungem ca Madonna... Dar eu cunosc oameni care aveau toţi banii din lume şi care, în cele din urmă, s-au sinucis. Iar asta pentru că bogaţia şi celebritatea nu sînt suficiente, e nevoie să te simţi împlinit şi la nivel spiritual. Descoperirile ştiinţifice, progresul tehnologic, secularizarea au făcut viaţa mai uşoară, dar nu neapărat mai bună. Există azi un anume vid spiritual în lume, de aceea eu cred că oamenii vor redescoperi tot mai mult religiile. Care e ultimul album care te-a entuzismat? Hot Fuss de la The Killers. Au versuri bune, vocea tipului este specială, iar cîntecul "Andy, You’re a Star" mi se pare extraodinar prin felul în care surprinde vîrsta adolescenţei. Ce citeşti? În special romane poliţiste; mi-a plăcut însă foarte mult ultimul roman al lui Douglas Coupland, The Gum Thief; i-am citit cu plăcere şi All Families Are Psychotic. a consemnat Marius CHIVU

Mai multe