„Actorii şi membrii echipei au lucrat pe gratis“ - interviu cu regizoarea Ana LUNGU

13 mai 2015   La zi în cultură

Autoportretul unei fete cuminţi,

Autoportretul unei fete cuminţi

Premiera mondială a avut loc în cadrul Festivalului de Film de la Rotterdam, secţiunea „What the F?!“, în ianuarie 2015. Apoi a fost prezentat la Bucharest International Film Festival, unde a cîştigat Premiul de regie şi Premiul publicului, şi în Austria, la Festivalul Crossing Europe, unde a cîştigat Best Fiction Film. Va intra în cinematografele din ţară din 25 septembrie, iar la începutul anului viitor va fi distribuit în Brazilia de către compania Supomungam. În rest, mai aşteptăm răspunsuri şi din alte locuri unde am mai aplicat. 

Memoriile unei fete cuminţi? 

Titlul scenariului, care s-a păstrat şi în varianta de lucru a filmului, era

Nu am căutat să fac o trimitere la Simone de Beauvoir, mai degrabă m-am inspirat din titlul romanului ei. Valabil şi pentru varianta în limba engleză, de aici

O altă sursă de inspiraţie pentru film a fost

Acterian, pe care mi l-a recomandat un prieten după ce a citit scenariul. 

Nu întîmplător, latura autobiografică este frumos exploatată în film. Ce v-aţi propus cu această abordare? 

Am dorit să restitui o lume mai mult decît să spun o poveste. Am încercat să evit o formă dramaturgică convenţională – care adeseori simplifică şi schematizează realitatea, pentru a o putea încadra mai uşor în formule prestabilite – şi am căutat să descriu, să surprind „felii de viaţă“, momente vii şi personaje autentice. 

Cum şi-au intrat părinţii dumneavoastră „în rol“? 

Cu părinţii a fost cel mai greu, dar mi se pare că a meritat, momentele cu ei sînt dintre cele mai reuşite. Mama a lucrat ca cercetător la Institutul de Biochimie, iar tata ca profesor la Facultatea de Construcţii. Iniţial nu şi-au dorit deloc să joace, practic i-am obligat să accepte. M-a ajutat şi actriţa Elena Popa, pe care au plăcut-o de la început, iar ea a avut multă răbdare cu ei. La filmare, mama era serioasă şi îşi învăţa textul, în timp ce tata nu a vrut nici să citească scenariul şi improviza replicile de fiecare dată. 

Cît de mult vă regăsiţi în povestea Cristianei interpretată de Elena Popa? 

Mă regăsesc în lumea ei, mai puţin în poveste. Prietenii ei sînt prietenii mei, părinţii ei sînt părinţii mei. Dincolo de asta, Cristiana este un personaj inventat, iar actriţa Elena Popa a contribuit în mare măsura la realizarea lui. 

Între părinţi şi copii au existat întotdeauna poziţii divergente. Cum vedeţi o situaţie cît de cît firească şi unde greşesc părinţii generaţiei noastre? 

Fără să generalizez, am observat la mulţi părinţi din generaţia alor mei o atitudine supraprotectoare asupra copiilor, o nevoie de a-şi controla copiii chiar cînd aceştia ajung la vîrsta adultă. Şi asta duce la un soi de infantilizare, de maturizare întîrziată – aşa cum este şi cazul personajului din filmul meu. 

Dar copiii? 

Cred că şi copiii greşesc în egală măsură. Critică, sînt nemulţumiţi de părinţi, dar nu sînt dispuşi să renunţe la avantajele care decurg din acest tip de comportament. Iau exemplul meu, care mă plîng la toată lumea că, la 36 de ani, mama mea încă sună să mă întrebe dacă am mîncat la prînz, dar în acelaşi timp profit de faptul că mă ajută uneori cu bani, mai vine să-mi plătească întreţinerea, îmi face curat cînd eu sînt plecată etc. 

Lungmetrajul dvs. de debut este o producţie independentă. Cum aţi lucrat?

este o producţie independentă. Nu am avut nici un fel de finanţare, nici de la CNC, nici din alte surse sau grant-uri, din păcate. Am pornit efectiv de la zero cu Anca Puiu şi echipa Mandragora. Treptat ni s-au alăturat Paul Negoescu şi Papillon Film – care ne-a dat lumini, Vlad Păunescu şi Castel Film, de la care am primit o cameră Arri Alexa pentru 26 de zile de filmare, şi Cornelia Popa şi Cinelabs, care au finalizat proiectul pe partea de postproducţie. Actorii şi membrii echipei sînt majoritatea prieteni care au fost dispuşi să lucreze pe gratis la film. Le sînt tuturor foarte recunoscătoare, şi sper că nu i-am dezamăgit. 

Varvari/Barbarians

În primul rînd aş spune că proiecţia de la Linz a fost foarte norocoasă. În timp ce eram în sală am aflat prin sms de premiile de la Bucureşti. Apoi a urmat şi cel de la Linz, la care nu mă aşteptam deloc şi m-am bucurat foarte tare. Filmul a fost primit bine şi la Rotterdam, şi la Bucureşti, şi în Austria, dar diferit. Adică reacţiile publicului sînt diferite: nu se rîde în aceleaşi locuri, sînt altele momentele care captează cel mai tare atenţia etc. Mie mi se pare interesant să urmăresc aceste diferenţe şi încerc să stau în sală la proiecţii. 

Filmul radiografiază cu umor un alt fel de Românie, ieşind din tiparele filmului de autor de pînă acum. Cum aţi gîndit această abordare? 

Nu am gîndit-o în mod special – dacă a ieşit aşa, s-a întîmplat pur şi simplu. Am încercat să fac un film sincer şi personal, în care să mă exprim pe mine aşa cum sînt şi nu cum mi-aş fi dorit să fiu. Asta a fost una din primele lecţii pe care le-am învăţat de la Cristi Puiu pe vremea cînd eram studentă şi mergeam la ei acasă să împrumut casete video cu filmele lui Cassavetes, Rohmer şi Ozu. A durat, însă, mai mulţi ani pînă am reuşit să pun în aplicare. 

a consemnat Roxana CĂLINESCU 

Mai multe