ACTA
La jumătatea lunii trecute, mai multe site-uri şi-au întîmpinat cititorii cu o pagină neagră şi un mesaj de avertisment. A fost o mică-mare grevă: timp de o zi, versiunea în engleză a Wikipedia (cea mai mare enciclopedie liberă), dar şi alte site-uri importante au rămas inaccesibile. O coaliţie formată din activişti pentru libertăţi civile, organizaţii nonguvernamentale şi companii din domeniul Internet au creat un soi de alianţă informală pentru a atrage atenţia asupra unor legi pe cale de-a fi adoptate în SUA: Stop Online Piracy Act (SOPA) şi Protect IP Act (PIPA). Cele două legi ar putea permite guvernului să restricţioneze accesul la Internet utilizatorilor bănuiţi că ar încălca drepturi de proprietate intelectuală. Prevederile – susţin cei care le contestă – sînt foarte dure, ba chiar incompatibile cu democraţia.
Săptămîna trecută povesteam despre reticenţa cu care a fost primită în Franţa legea HADOPI – menită să-i pedepsească pe utilizatorii care descarcă ilegal fişiere de pe Internet. Şi acolo, legea adoptată în urmă cu doi ani e contestată aprig – iar unul dintre actualii candidaţi la preşedinţie, François Hollande, a afirmat că are de gînd să o abroge. Zdrobitor prin simplitate: nu putem renunţa la libertăţi civile doar de dragul unor drepturi de care se bucură, de fapt, o minoritate – creatorii. Însă nu ar fi în acelaşi timp o greşeală să se încalce drepturile de proprietate intelectuală doar de dragul democraţiei? Dreptul la proprietate (chiar şi intelectuală) nu trebuie oare să fie tot o condiţie a democraţiei?
Aceasta ar fi dilema ţărilor care se obligă, prin recent iniţiatul Anti-Counterfeiting Trade Agreement (ACTA), să protejeze mai bine drepturile de autor pe Internet.
La tratatul susţinut de Comisia Europeană ia parte şi România. Pînă în acest moment nu au existat dezbateri publice în nici una dintre ţările semnatare – Comisia a negociat acordul doar cu guvernele. În afară de statele europene au mai semnat tratatul SUA, Australia, Canada, Japonia, Maroc, Noua Zeelandă, Singapore şi Coreea de Sud. Printre cei care nu au semnat acordul se numără Rusia, China, majoritatea ţărilor africane şi cele din America Latină.
Dincolo de senzaţia că acest acord s-a semnat fără consultare publică – ba chiar, spun criticii, împotriva interesului cetăţenilor –, rămîn încă numeroase semne de întrebare cu privire la sensul întregului demers. Experienţa de pînă acum arată că politicile anti-piraterie pe Internet nu au cum să funcţioneze, că legislaţia restrictivă nu-i descurajează, de fapt, pe cei care vor să descarce ilegal muzică, filme sau cărţi de pe Internet. În Franţa s-au făcut „progrese modeste“ (acestea sînt cuvintele directoarei HADOPI) cu nişte costuri exorbitante pentru guvern şi companii şi cu îngrădirea unor libertăţi ale cetăţenilor. Noul acord ACTA – care, deocamdată, nu se anunţă atît de dur – preia, în mare parte, aceleaşi erori „de proiectare“ ale legii franceze. Odată adoptate măsurile, statul va vedea în cetăţeanul cu acces la Internet un posibil infractor; ele vor permite instituţiilor guvernamentale să scotocească prin fişierele cetăţenilor, să le oprească accesul la Internet, să blocheze anumite site-uri, să amendeze. Or, cît de democratic e să percheziţionezi zece case, doar pentru că ştii că pe strada aceea locuieşte, undeva, un infractor?
Marea problemă cu ACTA e dacă reuşeşte, într-adevăr, să protejeze drepturile de proprietate intelectuală şi dacă acest „deal“ e convenabil în comparaţie cu deranjul provocat de imixtiunea în sfera privată a utilizatorilor de Internet. Pînă una-alta – dacă vorbim de eficienţă – tocmai China, una dintre ţările care tolerează, ba chiar cultivă pirateria, nu vrea să ia parte la tratat. În schimb, vor putea fi verificaţi mai temeinic cetăţenii germani.
Pînă la urmă, povestea cu ACTA e la fel ca lupta împotriva terorismului, în numele căreia s-au comis numeroase abuzuri. Numai că în cazul legilor de combatere a pirateriei nu există vreo ameninţare directă la adresa securităţii naţionale – ci doar dorinţa de a proteja drepturile unei minorităţi.