"Acolo unde viaţa nu e completă"

În prima sală de expoziţie, pe unul dintre pereţi, e proiectat un film: o fată poartă o mască pe care sînt prinse multe creioane ascuţite. Masca pare că o sugrumă. Se află într-o cameră goală, cu pereţi albi. Parcă pusă la colţ şi în încercarea de a se elibera, fata se izbeşte cu capul de zid, iar creioanele lasă "dîre" negre pe peretele alb şi îl zgîrie; zgomotul e infernal. Fata este chiar Rebecca, la 28 de ani, în 1972, şi nu mîna, ci o extensie a corpului este cea care dă naştere operei de artă. Într-o altă sală, un înveliş straniu de înălţimea unui om, creat din pene. Imediat ce vezi fotografiile expuse pe perete, desenele şi titlul operei, "Vedova paradisiacă", înţelegi că straniul înveliş nu este altceva decît o altă extensie a corpului: coconul pe care artista tînără l-a îmbrăcat sugerînd fragilitatea corpului căzut din Paradis. Extensii - iar! - ale degetelor (negre, criminale, ducînd cu gîndul atît la văduva neagră care îşi devorează partenerul, cît şi la Metamorfoza lui Kafka), femeia-inorog, într-o altă încăpere. Obsesia pe care artista o are pentru fragilitatea trupului, căruia îi adaugă elemente şi pe care îl transformă într-o operă de artă, este evidentă. Eşti surprins cînd vezi expusă şi masca din creioane (tocite, scurte): este fragilă, nici gînd de instrument de tortură, un simplu obiect fără viaţă. Prin intervenţia artistului, devine unealtă de sacrificiu-creaţie. Instalaţiile Rebeccăi Horn sînt greu de descris: oglinzile şi reflexiile lor, apa, penele, pietrele, perlele, cuţitele sînt unele dintre motivele care o bîntuie pe artistă. Elemente primare, dar şi instrumente periculoase. Pene mecanizate, cuţite care se deschid şi închid într-o mişcare de păianjen (operă dedicată lui James Joyce). Artista lucrează şi cu substanţe periculoase: argint viu închis într-o cutie lungă, neagră. Unele instalaţii ocupă o sală întreagă: mecanisme complicate, pe care încerci să le urmăreşti şi a căror mişcare îţi dă iluzia că asişti la crearea operei. Ai impresia că "vinovatul" pentru petele de vopsea de pe perete este cuţitul care loveşte sistematic piatra şi nu înţelegi de unde a apărut culoarea; ai tendinţa să te fereşti din calea pensulei care se pregăteşte să se izbească de perete, pentru că ţi-e teamă că hainele tale vor fi pătate de culoare, iar cartea de cenuşă ("Book of ashes") pare că se scrie sub ochii tăi în cenuşa întinsă pe o bucată mare de metal. De fapt, actul de creaţie e încheiat, iar bucuria pe care spectatorul o are, satisfacţia de a fi acolo, prezent, îi este anulată. Obiectele prind viaţă în locul omului, pentru om. Finalul expoziţiei se desfăşoară chiar în sala cea mare a muzeului: este cea mai recentă creaţie a artistei, "Universul într-o perlă", produsă special pentru acest spaţiu, uriaşă, impunătoare. O muzică anume compusă de un compozitor neozeelandez o acompaniază. O construcţie imensă, din oglinzi, care în mişcarea lor fac ca imaginea spectatorului să fie reflectată la infinit, lumina jucînd şi ea un rol foarte important. Ca să te apropii de oglinzi, să te apleci ca să-ţi vezi imaginea reflectată, trebuie să atingi scoici cu picioarele, să le loveşti şi, încet-încet, să le distrugi. Naşterea perlelor - considerate perfecte, de o frumuseţe incredibilă - înseamnă moartea scoicilor, dramatizată aici de artistă cu participarea şi pe răspunderea spectatorului, Narcis compulsiv. Titlul unui poem al artistei, aflat pe un perete într-una din săli, "Where life is not complete", te face să părăseşti expoziţia melancolic, dar şi bucuros: viaţa este "extinsă", "completată" prin artă, iar cele cîteva ore pe care le-ai petrecut, parcurgînd sălile, ţi-au dat senzaţia că operele, aceste dramaturgii mecanice, te vor aştepta să le dai, periculos, viaţă. Ce-or face totuşi noaptea, cînd muzeul este închis? Cum or "completa" ele, nevăzut, viaţa, fără prezenţa ta? Chiar au nevoie de "extensia" spectatorului?