Acasă, printre tone de aur

 Nu ştiu dacă-n zilele noastre se mai poartă „şedinţele cu părinţii“ la şcoală, dar mie mi-au rămas tare şăgalnic în memorie întîlnirile cu „tovarăşa învăţătoare“ din anii ’80, în clasa-n care învăţa fiică-mea. Mai precis, acea bruscă recopilărire care ne cuprindea pe toţi participanţii, oameni serioşi (unii „cu funcţii de răspundere“, inşi hărtăniţi de viaţă, „fiecare cu necazurile lui“, deja albiţi etc.) odată aşezaţi în bancă. Un soi de ţicneală năpraznică, o ghiduşă obrăznicire, contaminare instantanee cu neastîmpărul infantil al locului, totul ne îndemna să retrăim preţ de o clipă farsele, ghionturile, copiuţele, idiluţele, „fazele haioase“ ale acelor ultime ecouri ludic-paradisiace de după dulcea nepăsare a celor şapte ani de acasă.

În chip straniu-excitant, senzaţiile de atunci mi se asociau invariabil cu farmecul vizitelor făcute, ca şcolar, la casele memoriale din Bucureşti sau din ţară (Eminescu, Creangă, Bacovia, Blaga, Minulescu, Rebreanu), la Muzeul Antipa, dar mai ales la fabrica de ulei „Muntenia“, la „Autobuzul“ sau la fabrica de ciocolată „Bucureşti“. Ajuns aproape sexagenar, cînd urmăresc acum pe Discovery emisiunile din seria „Cum se fabrică“ retrăiesc extatic uimirile acelor vizite, cu valţurile unduind au ralenti pline de cremă ciocolatie, cu aroma înnebunitoare a valurilor de seminţe de floarea soarelui, cu labirintul hipnotic al liniilor tehnologice de pe care ieşeau caroserii, cutii de bomboane ori sticle de ulei, unde se lipeau automat cutiuţe şi etichete, se puneau dopuri, parbrize, anvelope...

Ei bine, exact prin astfel de stări de jubilativă mirare copilărească am retrecut vineri 25 iunie, cînd Banca Naţională a României a invitat un grup de gazetari (aceiaşi care am participat la „Zilele Băncii Central Europene“ din Frankfurt) să viziteze Imprimeria şi Monetăria Statului, tezaurul BNR, Centrul de procesare al SMB, Biblioteca BNR, Palatul Băncii, Sala de Consiliu şi Galeria Guvernatorilor. Oameni de toate vîrstele, orientările şi aşteptările, de la TVRC, RRA, Pro TV, Realitatea TV, Adevărul, Jurnalul naţional, Observator cultural, Magazin istoric, Bucureştiul cultural – cărora li s-au adăugat spre final, ca guest stars, Ion Caramitru şi Horaţiu Mălăele – au devorat cu nesaţ de-a lungul a opt ore, după ce au semnat tot felul de angajamente de confidenţialitate, atelierul de cizelură de la Monetărie, unde cei cinci meşteri (reprezentînd... 90% din breaslă, în România!) făuresc ferecăturile de chivoturi, racle, icoane etc., procesul de tipărire a bancnotelor şi monedelor (defilînd printre şuvoaiele de bani ca manechinele la catwalk-uri), atelierul de machetare şi grafica medaliilor al meşterului Vasile Gabor (un artist sever şi meticulos, înconjurat de flori, istorie şi ortodoxie), biblioteca de 18.000 de volume, proaspăt restaurată, cu cărţi din 1714 sau 1832 (plus colecţia revistelor Argus şi... Dilema veche), candelabrele cu cristale Swarovski, tablourile lui N. Grigorescu şi G. Mirea, seifurile Chatwood’s, la parterul istoric, Ratcliff and Horner („Patient Thief Resisting“) şi Panzer (ce nume!) jos la tezaur.La tezaur, acolo unde toată lumea palpita ca la bibliografia relaţiei dintre Eros şi Thanatos, atmosfera fiind literalmente oximoronică, de cazinou şi morgă, de feerie şi autopsie. La tezaur unde, printre sutele de tone de aur, Mălăele era să mă omoare cu zile plantîndu-mi brusc în palme un lingou de aproape 13 kg, eu avînd voie – la trei bypassuri – numai 5 kg în două mîini! (Mi-am şi imaginat, pe loc, ferparul, la diferite gazete: „Dan C. răpus de-o cantitate prea mare de aur... Lingoul care-a sufocat o bibliotecă... Moarte aurită în lumea cărţilor... Cutremur livresc în cel mai sigur loc antiseismic din Bucureşti...“).

Cum vă spun, am fost cu toţii fermecaţi de foşnetul bancnotelor, zuruitul monezilor şi tăcerea cuminte a mormanelor de fişicuri, lingouri, medalii, specimene, odoare bisericeşti, de rafinamentul filigranelor (Watermark-uri), abilitatea pantografului, sistemul bijuteriilor la comandă şi maşinăriile italiene, germane, elveţiene, sau de faptul că sîntem singura ţară europeană care foloseşte bani plastifiaţi (în lume sînt doar 30 de ţări „pe plastic“, prima fiind Australia, acum două decenii: restul încă preferă hîrtia din bumbac).

Am aflat că, din punctul de vedere al Imprimeriei şi Monetăriei, putem trece chiar mîine la euro, că aceste două Regii autonome nu au fost şi nu sînt datoare cu nimic la Stat, că există o dură, seculară, concurenţă greco-ruso-română (brâncoveano-athonită) în ce priveşte produsele bisericeşti, că medaliile de argint ies mai bine decît cele din aur (nu absorb praful şi reliefează mai vizibil conturele) şi că-n 2010 BNR aniversează nu doar 130 de ani de la înfiinţare, ci şi o sută de ani de la moartea lui Eugeniu Carada.

În ce mă priveşte, cuprins de exces liric, am admirat, pe lîngă toate celelalte: violetele de Parma şi lumînarea de pe biroul dlui Gabor, prezenţa suav-discretă, la Monetărie (lîngă WC), a cutiuţelor cu mîncare şi apă pentru pisici, faptul că la controlul final de calitate, strict senzorial (ocular-tactil) al bancnotelor lucrau numai femei, în vreme ce de tocănitul ferecăturilor se ocupau numai bărbaţi, curăţenia înnebunitoare de la Imprimerie (unde n-ar fi totul aşa de strălucitor şi aseptic şi-n spitalele noastre!?) şi prezenţa, tot acolo, a unui certificat din 1903, care atesta vechimea neîntreruptă în muncă, din 1881, a lui G. P. Gudin, paralel cu diploma pentru „manager femeie“ – din 2005 – a dnei Constanţa Gudin, semn de minunată, invidiabilă „dinastie profesională“!

Acum am aflat şi că Leul nostru nu provine dinspre Napo-leon, cum tot credeam eu, ci, ca şi Leva bulgarilor, de la Löwentaler (Lion-taler).

Mulţumind de vizită, le dorim gazdelor noastre să-şi păstreze străvechea înţelepciune, sfînta chiverniseală şi buna cumpănire (vitală azi, ca şi odinioară).

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.