Abandonul scriitorilor

29 iulie 2015   La zi în cultură

● Steaua, nr. 5&6 (800) / 2015, www.revisteaua.ro.  

Nu e prima dată cînd scriu despre revista clujeană

, în special despre anchetele ei; ei bine, de data aceasta subiectul este unul deopotrivă dur şi delicat: „Cum m-am lăsat de literatură“. Scrie Radu Toderici în

-ul anchetei: „Cît de importantă mai este literatura, cînd alte lucruri devin mai importante? În România se vorbeşte şi se scrie despre literatură mult şi fără a se acorda (credem noi) binemeritata importanţă micilor momente de îndoială, de abandon temporar, de autoreflecţie lucidă asupra întrebării «mai merită în acest moment să mai scriu?…» Ce anume din experienţa dumneavoastră personală (politicul, angajamentul civic, tentaţia unui alt mod de exprimare etc.) a provocat despărţirea de literatură?“ La anchetă n-au răspuns, din păcate, decît şase scriitori, altfel din generaţii şi cu profiluri artistice diferite, ceea ce l-a făcut pe îngrijitorul ei să se întrebe dacă nu cumva subiectul e tabu, deşi, cum spune tot acesta, „dacă putem să discutăm de ce scriem, ar trebui să putem discuta şi despre decizia de a nu mai scrie – pe moment, pentru un an, pentru mai mult timp.“ 

Într-un fel sau altul, fiecare din cei şase scriitori a (avut) o relaţie îndepărtată cu scrisul şi/sau doar cu publicatul măcar într-un moment al carierei lor. Ana Blandiana s-a dedicat, în mod admirabil, conservării memoriei victimelor comunismului şi a publicat relativ puţin: „În deceniul în care nu am publicat nici o carte, cel mai greu mi-a fost să suport expunerea publică, lipsa de singurătate şi faptul că privirile îndreptate spre mine nu mai căutau un scriitor. Şi asta nu numai pentru că eu nu mai scriam, ci şi pentru că pentru ceilalţi nu doar cărţile mele, ci însăşi literatura nu mai părea să aibă vreo importanţă. Nici o clipă, însă, absolut nici o clipă nu am încetat să sper şi să fiu convinsă că mă voi întoarce la scris, indiferent dacă pentru ceilalţi scrisul mai însemna sau nu ceva. Niciodată nu mi-am pus întrebarea dacă «mai merită în acest moment să mai scriu?», ci, indiferent cît de necesar şi de important era ceea ce făceam, m-am întrebat întotdeauna dacă nu cumva scriind aş face ceva nu numai mult mai important, ci şi mai util.“

Romulus Rusan, implicat cot la cot cu Ana Blandiana în arhivarea memoriei anticomuniste de la Sighet, spune că, în ciuda acestor ultime două decenii dedicate istoriei, n-a terminat-o cu literatura: „N-am încetat să scriu caiete după caiete de frînturi, de idei, de amintiri, de eseuri, pe marginea vieţii pe care o trăiam. Caietele acestea începute în taină cu zeci de ani în urmă (pe unele le-am ţinut ascunse într-un pătuţ, pe altele le-am purtat prin oraş, în nopţile periculoase ale Revoluţiei, într-un geamantan, închipuindu-mi că astfel le salvez, pentru ca apoi să le rescriu).“ 

Simona Popescu, o scriitoare care spune că scrie greu şi între ale cărei cărţi trec mulţi ani, se întreabă, vag metafizic, unde e autorul cînd nu scrie: „Păi, de pildă, autoarea – să precizăm – face mîncare, merge cu copilul în parc, spală şi calcă, face gospodărie, cum ar veni, aleargă încolo-încoace, la cumpărături, la teatrul pentru copii sau, de plăcere, cultivă, la propriu, o micuţă grădină. Apoi copilul creşte, e puţin mai uşor, dar îmbătrînesc cei apropiaţi, părinţii, unii prieteni. Despre cum autorul se opreşte din scris pentru că se întîmplă lucruri îngrozitoare în jurul lui, altădată – sau poate niciodată. Se întîmplă că se îmbolnăvesc cei dragi, se întîmplă că şi mor, iar autorul încremeneşte. Sigur, omul e un animal rezistent. Şi scriitorul… Unde e autorul cînd nu publică? Cînd nu publică, nu publică nu pentru că s-a lăsat de literatură: scrie aşa cum trebuie el să scrie, liniştit, fără grabă, fără contracte, fără presiuni, fără groaza că va fi uitat (o au doar cei care publică orice în ideea – tîmpită – a lui

– lozincă valabilă, totuşi, doar pentru universitari!).“ Multe lucruri personale interesante, dar şi despre meseria de scriitor în general („cînd scrii, uneori nu se vede că scrii, zic oamenii că te-ai lăsat“), spune Simona Popescu în cel mai lung text al anchetei, admiţînd că scrie mai cu spor pentru reviste sau volume colective şi că-i place să mai şi piardă vremea, făcînd o mică retrospectivă a activităţilor care au ţinut-o, în anumite perioade, departe de scris: privitul la televizor şi surfing-ul pe Internet (în special YouTube şi blog-uri). „Să te laşi de literatură de tot, asta e cu adevărat… admirabil“, mai afirmă Simona Popescu înainte de a enumera scriitorii români care au scris (şi au şi rămas în istoria literaturii) cu puţine, uneori chiar cu foarte puţine pagini scrise: Fîntîneru, Urmuz, Mateiu Caragiale sau

– deşi acesta din urmă a scris şi a publicat nu mai puţin de şapte volume de poezie (dintre care unul postum), o carte de poeme în proză şi o proză de cîteva zeci de pagini. Dintre străini, Simona Popescu îl aminteşte pe Salinger, deşi nici acesta n-a scris tocmai puţin. În afara celor cîteva volume cunoscute de povestiri şi nuvele

… cu greu poate fi numit roman), se ştie acum că omul a continuat să scrie, în seiful rămas după dispariţia sa găsindu-se suficiente manuscrise de proză scurtă şi roman pentru a i se dubla opera. Tot ca o paranteză, am impresia că există în literatura română un anume cult pentru scriitorii unei singure cărţi, ca să zic aşa, de la H. Bonciu, prin Ştefan Bănulescu, pînă la Ovidiu Verdeş. 

Ruxandra Novac, care a publicat o singură carte de poezie, în 2003, spune despre renunţare: „Nu mi-am propus asta, nu e nu ştiu ce frondă sau alte prostii, nu vreau să fiu fata lui Rimbaud (cred că nici el nu şi-a făcut mari planuri antiliterare de natură să dea de lucru exegezei, probabil pur şi simplu l-a interesat altceva, dar nefiind fata lui nu ştiu), nici să demonstrez ceva cuiva. Nu e nici ură faţă de scris, de sine etc. Îmi plăcea mult să scriu, era aproape fizic. Îmi plăcea concentrarea, atenţia, precizia… Nu am nici cea mai vagă idee dacă obiectele fizice cărţi vor mai exista în cazul meu, nu asta îmi decide viaţa, ci absenţa sau prezenţa acelor momente.“

Ionuţ Chiva, între al cărui roman de debut şi prima sa carte, de poezie, au trecut şapte ani, după ce-l citează şi el pe Salinger, vorbeşte despre aspectul practic al situaţiei: „Am avut mereu joburi din lumea reală, depărtate de spaţiul eterat al funcţionăriei culturale, or, joburile astea au fost mereu destul de abrutizante. Seara vrei doar să bei ceva şi să dormi greu, nemişcat. Şi nu să scrii la romanul care apoi apare la Polirom, vinde 1000, poate 2000, poate mult mai puţin, este poate pomenit în anchetele culturale de la finele anului ca una dintre sutele de frumoase şi big realizări pe care colegii tăi filatelişti le-au propus spre bucuria şi curăţirea sufletului publicului consumator etc. etc. E obositor, asta. Aşa că nu mai scrii în seara aia şi seara se face săptămînă, săptămîna se face lună şi gata, ai pierdut contactul cu romănaşul. E foarte greu să mai intri la loc, între timp pare sec, sterp, ca o carte mai veche pe care ai scris-o, ai publicat-o demult, gata, te-ai scăpat de ea. Ultimul volum pe care l-am publicat este unul de povestiri, precedat de unul de poezii. A fost posibil pentru că încercam să scriu povestirea într-o singură noapte, ca pe o poezie. Mai vine şi lenea peste toate astea, plus că au început să-mi placă banii, mai bine fac bani.“ 

Dincolo de lipsa de timp pentru scris (apropo, Raymond Carver scria în weekend-uri, iar Alice Munro, în timp ce copiii erau la şcoală), Ionuţ Chiva atinge în treacăt un aspect important, şi anume faptul că piaţa noastră de carte, cu tot ce presupune aceasta, de la vînzări la presa literară, nu e deloc stimulatoare. La noi, scrisul e lipsit de motivaţia publică, e doar o afacere personală, strict intimă, un hobby, nicidecum o meserie în sine. De-asta nu avem redactori de carte, agenţi literari, genuri comerciale, mode literare, răsplată financiară, expunere în media etc., adică tot ceea ce întreţine dinamica unei pieţe de carte: ofertă, cerere, schimb, creştere, planuri, strategii, investiţie, răsplată etc. La noi, şi poate e mai bine aşa, literatura începe şi se termină cu scriitorii. Orice altceva sînt doar consecinţe probabile. La noi, literatura e o suită de întîmplări personale.  

Pagina de autor a lui Marius Chivu  aici.  

Mai multe