60 de ani, ca un dublu CD
Singura dată cînd am ajuns în Japonia, într-un fel, a fost cu ocazia unei escale de cîteva ore, în drum spre Canada. Nici nu se poate numi că am fost. Mult timp nici nu mi-am pus problema de ce nu mă tenta să iau un avion și să merg în China sau Japonia. Poate pentru că erau atît de la îndemînă, îmi ziceam, poate pentru că nu aveam cu cine – toți prietenii mei din Coreea merseseră deja sau erau tentați de alte destinații. Oricum, nu-mi venea să merg singur în aceste țări, deși despre ele știam mult mai multe lucruri decît am știut despre Coreea de Sud înainte să ajung acolo. Poate și după. Deși mă simțeam mult mai apropiat cultural de ele, deși harta semnelor interioare ale grădinii Zen japoneze sau liniile impresioniste ale filmelor lui Wong Kar Wai făceau cu totul parte din frumusețea excursiilor imaginare la care mă dedam în momente de nostalgie fără nume.
Și totuși, în Coreea de Sud am stat șase ani. Niciodată nu am fost tentat fundamental să mă sui într-un avion și să mă duc. Nici măcar atunci cînd nu mă mai simțeam deloc bine acolo. Poate pentru că uitasem cum era să visez la întinderea caligrafică a deșertului Gobi, în nisipul căruia aș fi scrijelit cu un băț în vreo după-amiază de octombrie un mic desen, sau la tumultul solitar al Hong Kong-ului, sau la amestecul de biți moderni și vechi ai Shanghai-ului sau la culorile stampate în blur ale Japoniei, pe care le-aș fi văzut, cu siguranță, din fuga unui tren.
Nu am fost. Abia acum, la ani buni după aceea, cred că știu de ce. Oarecum, atît cît este omenește posibil, atît cît știu că firea umană este la fel de egal răspîndită sub soare. Am ajuns în Coreea de Sud, în 2006, pentru că am vrut să fug cît mai departe de România. Nu m-a tentat atunci nici un oraș european, nici un lectorat cu pedigree, singurele opțiuni imaginate în mintea-mi confuză de atunci erau, vag și cultural, Americile. Mi se mai propusese o dată, prin 2004, să merg în Coreea, dar m-am folosit de o neglijență birocratică drept pretext să nu mă duc. Nu eram pregătit. Eram foarte îndrăgostit încă, prins într-o relație care nu devenise de tot nocivă, eram încă foarte genuin în așteptările mele față de țara mea și de oamenii din imediata mea vecinătate, cu care eram prieten, cu cei cu care lucram. Franjurile cenușii ale anilor ’90 ocupau însă un loc destul de vizibil în societatea românească, iar inelegantele lor forme încă bîntuiau coridoarele și mentalitățile.
Așa că am ajuns în Coreea, la Seul. Am mai scris despre asta, am mai povestit, nu mi-am format o impresie prea repede despre loc. Chiar greu. Vreo șase-șapte luni am fost pe un mic autopilot depresiv, însingurat. Mi se părea un loc rece, c-un frig de-a dreptul insidios, care-ți făcea oasele să tremure ca niște popice de plută. Mergeam strict pe traseele obligatorii: acasă-facultate, cu autobuzul, în afara orașului – birou – sala de cursuri – magazinele din imediata vecinătate. Foarte rar am mers în afara zonei de confort. Dormeam, citeam, vorbeam scurt cu colegii de la departamentele est-europene și mă întîlneam zilnic cu cel mai solar om de atunci, colegul meu de birou, profesorul de la greacă. Un solar de interior, răbdării și înțelepciunii căruia le port și acum o recunoștință dincolo cu mult de micile mele cuvinte.
Abia după o vacanță în Grecia (nu am venit în România în prima mea vacanță) de vreo șase săptămîni am reușit să văd Coreea, în toamna acelui an. Tot cu ajutorul mediteraneenilor mei prieteni. Laura, draga de Laura, profesoara de catalană și spaniolă, care m-a luat de mînă pe cînd stăteam solitar și mormăind sub un umbrar frumos desenat de crengi și mi a zis să merg cu ea, în autobuz, să vorbim, să-i cunosc și pe ceilalți. Așa erau toți colegii mediteraneeni, cu care am legat cele mai calde relații acolo. Atunci am descoperit Coreea bucuriei. A studenților inimoși și eleganți în relația lor cu universitatea, a colegilor coreeni, a entuziasmului lin cotidian. O lume foarte caldă, foarte vie, fără nimic din cărți sau imaginații, o lume cu oameni buni. Au fost anii în care ne deschideam unii față de ceilați, în care ne ascultam bucuroși poveștile, în care ne bucuram de fiecare zi. A fost atît de intens, încît nu-mi trebuia să știu nici limba – nu știam din coreeană mai mult decît apetența pentru o limbă străină. Cuvinte de uz cotidian. În rest, foloseam româna cu colegii, engleza, vorbită larg în Coreea de Sud, franceza cu nativii sau francofonii. Despre asta o să scriu, însă, altădată.
În Coreea, aniversarea vîrstei de 60 de ani, în bună tradiție budistă, e cea mai importantă. E considerată vîrsta renașterii, a înțelepciunii line. E sărbătorită cu mult drag în familie și cu prietenii. E aniversarea caldului, a interiorului bun și vesel, a speranței. E vîrsta respectului absolut. Firește că e o ceremonie, firește că anxietățile aniversatului, egal răspîndite – iar – în lume, nu se schimbă peste noapte. Dar nu e un moment cu puțin mai frumos și, mai ales, util. E o reamintire că viața, așa cum zice titlul unui bun și înțelept poet, e uneori un dublu CD. Contează să știi să le mai schimbi din cînd în cînd, să știi momentul sau să-i asculți pe cei dragi cînd nu mai știi s-o faci tu singur.
Deși m-am simțit mult mai bătrîn cînd am ajuns și matusalemic de-a dreptul cînd am plecat, nu am cum să nu fiu bucuros că am văzut în Coreea, mai mult decît orice poveste de tip Benjamin Button, această formă de înțelepciune. Atît cît am putut.
Foto: B. Tănase