12 ore
În vara lui 2011 am pierdut o legătură la un avion pentru că ascultam muzică. Veneam de la Seul la București, după un zbor de 12 ore, legătura era pe aeroportul din Frankfurt. Cine a zburat 12 ore cu un avion știe exact acea senzație de plutire și translucid din oase pe care interminabilul zborului ți-o lasă în corp. Și mai era și aeroportul din Frankfurt, cu labirintul său cu multiple porți de securitate și culoare interminabile, ca într-o colonie de formicide.
Dar nu fusese doar zborul acela. Cu cîteva zile înainte, mă întorsesem la Seul din Canada, alte 12 ore și ceva de zbor, iar în Canada schimbasem alte cîteva avioane, așa că sentimentul de ocol al lumii cerea atunci, în Frankfurt, în fața unei ferestre mari și a unui apus de soare care se reflecta shoegazing asupra fuselajului unui avion Air India, un moment muzical. Nu mă așezasem buimac în fața vitrinei, verificasem în prealabil poarta zborului spre București, așa că stăteam relaxat pe un scaun cu fața la imagine și cu spatele la poartă. Nici ora nu era tîrzie, o verificasem pe telefon, mai aveam două ore bune de așteptat (ceasul îl pierdusem într-un mod inexplicabil în Canada). Cînd am văzut pe telefon că se apropie ora, m-am îndreptat spre poartă. Ca să constat că zborul nu mai era Frankfurt-București, ci Frankfurt-Belgrad. Am crezut că se schimbase poarta, așa că am întrebat-o pe stewardesă ce se întîmplă. Cu un zîmbet dezarmant, joviala însoțitoare de zbor, ce părea – coincidență eliadescă pură – chiar din India sau din imediata vecinătate, îmi zice, cu un zîmbet nenea Iancu, că avionul meu decolase de două ore, că mă strigase în difuzoare de cîteva ori, că o fi fost de la căști de nu am auzit‑o, deși îi tot ziceam că auzisem toate celelalte anunțuri, că muzica nu era dată tare. În fine, lucrurile erau clare: aveam de așteptat alte 12 ore pînă la următorul zbor, cu schimbat de bilet și cu plătit diferența de rigoare.
Cum era deja noapte și cum eram de tot obosit, mi-am zis că n-are rost să ies din aeroport. Am făcut foarte bine. Un aeroport imens ca Frankfurt, aproape gol, e o experiență pentru care nu te pregătește nici melancolia de gramofon a gărilor mici de provincie, nici livrescul, bovarismul cehovian, nici anduranța navetistă a autogărilor postcomuniste. Toate sînt zone de tranzit, toate sînt toposuri ale fragilității și marginalității, forme de patrimoniu pe lîngă care nu trecem indiferenți, doar în măsura – și aceea foarte relativă, cum știm – de a le regăsi fixate în memoria și blur-ul unei ficțiuni.
Aeroportul din Frankfurt, gol, noaptea, părea un muzeu al urbanității globale. Reclama de la Bayern, mare, rotundă, deasupra unui restaurant gol, rima foarte bine cu cei cîțiva asiatici care se hotărîseră să rămînă și ei peste noapte în aeroport; McDonald’s-ul, văzut printr-un geam imens și la care nu puteai ajunge decît trecînd din nou prin porțile de securitate, se întîlnea foarte bine cu o statuie, dacă țin bine minte, a lui Beethoven. Sunetul pașilor timizi pe gresia încăperilor goale, ca într-o expoziție de artă nouă, cu moțăiala unui gardian așezat pe un scaun; storurile trase ale magazinelor, ca într-o imensă piață părăsită, cu imaginile turismului de marketing. Oriunde altundeva, kitsch-ul ar fi fost măsura justă în descrierea acestor alăturări. Dar nu și acolo, în acel moment. Un aeroport, azi, e intermitența prin care lumea în care trăim își semnalează cel mai bine umanitatea. Poate și de aceea e o țintă a terorismului, a răului.
În acea dimineață – îmi aduc aminte fără nici un rest proustian –, burger-ul de la McDonald’s a fost mai gustos ca oricînd.
Foto: wikimedia commons