Pînă unde putem lupta cu statul islamic
Există o îndelungată şi controversată istorie a extinselor intervenţii militare străine în Orientul Mijlociu şi este de sperat ca decizia preşedintelui SUA, Barack Obama, de a purta război contra statului islamic nu va demonstra altceva. Nici un alt grup terorist nu merită mai mult să fie distrus decît aceşti jihadişti ucigaşi şi prădători.
Dar, după cum este descrisă şi concepută actuala misiune condusă de SUA, nu reiese foarte clar dacă obiectivele sale sînt realizabile şi acceptabile în ceea ce priveşte timpul, banii şi vieţile umane.
Problema principală este că aceste cîştiguri teritoriale ale statului islamic sînt abordate din trei perspective diferite, fiecare cerînd un alt tip de răspuns operaţional. În primul rînd, este vorba despre misiunea umanitară de a proteja populaţia civilă din Irak şi Siria de un genocid. Apoi, e nevoia de a feri cetăţenii altor state de actele de terorism din partea statului islamic. Şi mai este dorinţa de a restaura integritatea teritorială şi stabilitatea în zonă.
Retorica lui Obama şi a unuia dintre cei mai entuziaşti parteneri de pînă acum pe care acesta îi are, Tony Abbot, prim-ministrul Australiei, oscilează între primele obiective, făcînd aluzie la cel de-al treilea, creînd astfel speranţe şi aşteptări că, de fapt, toate cele trei vor fi îndeplinite în cel mai eficient mod posibil. Realistic vorbind, doar misiunea umanitară are şansa de a fi îndeplinită din toate cele patru strategii care se află acum în dezbatere: raiduri aeriene contra forţelor armate ale statului islamic; antrenament, formare, spionaj şi armament pentru forţele militare ale opoziţiei nonextremiste kurde, irakiene şi siriene; intensificarea eforturilor internaţionale contra terorismului şi ajutor umanitar pentru a reloca civilii.
Este evident faptul că operaţiunile militare conduse de Occident nu pot restabili doar prin propriile puteri integritatea teritorială în Irak şi Siria, sau să reîntemeieze o stabilitate regională mai largă. Intervenţia militară poate ajuta la menţinerea Irakului pe linia de plutire, contra unei dezintegrări, stopînd astfel răspîndirea cancerului statului islamic în ţări precum Iordania. Dar dacă 150.000 de trupe americane n-au putut stabiliza Irakul în lipsa unui guvern competent, măsurile limitate ale ofertei de acum nu pot fi de ajuns. Şi ar trebui să ştim că orice intervenţie militară occidentală, cu obiective mai degrabă politice decît pur umanitare, poartă un risc real de a inflama un sentiment de sectă.
Lucrurile ar putea sta altfel dacă SUA şi alţi actori principali ar demara simultan o acţiune de stabilizare regională pe plan larg, însă există prea multă competiţie în agendele fiecăruia, pentru a reuşi să facă ceva realist în viitorul apropiat.
Rivalitatea sunni – şiia înseamnă că Arabia Saudită şi ţările din Golf nu vor acorda un rol semnificativ Iranului. Şi nici Occidentul nu va percepe rolul central pe care Iranul în are în mai multe demersuri multilaterale, de frică să nu piardă pîrghiile de negociere în privinţa programului nuclear al Iranului.
Sînt puţini cei dornici să accepte că preşedintele Siriei, Bashar al-Assad, în ciuda palmaresului său abominabil, trebuie să fie acum parte a soluţiei. Şi că rana deschisă a conflictului israeliano-palestinian joacă un rol în oricare dintre aceste rivalităţi.
Obiectivul de combatere a terorismului este mai plauzibil decît orice stabilizare politică, iar politicile interne, atît în SUA şi Australia, cît şi în alte părţi au nevoie probabil de importanţa pe care o acordă liderii occidentali. În măsura în care focarele de terorism pot fi distruse, cum s-a întîmplat cu Al Qaeda în războiul din Afganistan, vor scădea şansele apariţiei unor noi terorişti.
Dar este greu de crezut că o campanie militară ca cea de acum, chiar dacă ar beneficia de un ajutor substanţial din partea ţărilor arabe, ar putea atinge acest obiectiv în viitorul apropiat, sau cu orice preţ, atît în Irak, cît şi în Siria, unde statul islamic are refugii. Greutatea reală va trebui să fie suportată, ca şi pînă acum, de o cooperare internaţională eficientă, în ceea ce priveşte acţiunile de spionaj şi acte poliţieneşti.
Competenţa trupelor terestre irakiene şi kurde – cruciale dacă teritoriul este ocupat – va cere timp să fie construită, dar nici atunci n-ar putea fi realizată cu aşa-numitele forţe moderate din Siria. Raidurile aeriene de oriunde riscă să provoace victime umane civile, riscînd astfel să inflameze şi sentimentele de opoziţie.
În plus, raidurile aeriene în Siria, fără a avea un consens guvernamental sau autorizare din partea Consiliului de Securitate, vor fi, în mod evident, o încălcare a Cartei Naţiunilor Unite.
Perspectiva unor atacuri din partea statului islamic asupra SUA nu sînt atît de reale sau îndeajuns de iminente pentru a justifica recurgerea la excepţia de „autoapărare“. Raţiunea şi simţirea contează cînd vorbim despre combaterea terorismului şi acestea devin din ce în ce mai greu de cucerit cînd SUA şi aliaţii se lansează în acţiuni militare care încalcă, în mod evident, legile internaţionale.
Adeziunea lentă a ţărilor arabe faţă de campania lui Obama demonstrează că cei mai mulţi nu se simt confortabil cu aceste acţiuni.
De departe, cel mai acceptabil motiv pentru o acţiune militară este – şi a şi fost, de la bun început – obiectivul umanitar: responsabilitatea de a proteja populaţia expusă genocidului, a epurării etnice şi a altor mari crime contra umanităţii sau a crimelor de război. Am argumentat că toate condiţiile necesare în acest context au fost îndeplinite şi vor continua cît timp statul islamic îşi menţine acest îngrozitor modus operandi.
Acţionînd în acest cadru, SUA şi forţele aliate pot fi îndreptăţite să întrerupă, să dezintegreze şi să urmărească distrugerea capacităţii statului islamic, într-un mod care ar ajuta, de asemenea, obiectivului de combatere a terorismului.
Dar obiectivul primar pentru o intervenţie trebuie să rămînă, fără echivoc, unul umanitar, şi, fiind astfel, nu s-ar întoarce contra misiunii occidentale. Ar putea exista chiar o considerabilă toleranţă internaţională pentru acţiuni bine stabilite şi limitate în Siria, în cazul în care există ameninţări umanitare iminente.
Dacă, în primul rînd, este definită ca fiind campanie umanitară, campania contra statului islamic ar putea reuşi nu doar să stopeze posibile viitoare atrocităţi, dar şi să taie o breşă în sursa puterii ameninţării teroriste. Dacă Occidentul se abate de la acest obiectiv principal, întreaga acţiune se poate termina prost, cum de altfel s-a întîmplat cu multe altele în Orientul Mijlociu.
Gareth Evans, fost ministru de externe al Australiei (1988-1996) şi preşedintele Celulei Internaţionale de Criză (2000-2009), prezidează în prezent Global Center for the Responsibility to Protect, din New York.
©Project Syndicate, 2014
www.project-syndicate.org
traducere de Stela GIURGEANU